Sunt un om rau. Sunt un om foarte rau.

Mi-o spune mama. Mi-o spune tata. Mi-o spun prietenii si colegii. Mi-o spun dusmanii si babutele infuriate din autobuz. Ce mai, sunt un om al naibii de rau.

Nu dau buna-ziua si cu atat mai putin saru’mana vecinilor. Mananc cu coatele pe masa, beau vinul direct din sticla. Nu-mi cer scuze si n-am remuscari sincere niciodata. Nu-mi face placere sa ajut pe nimeni. Nu-mi place sa fac cadouri. Nu tin post, nu-mi fac cruce cand trec pe langa o biserica. Nu sunt dusa pe la biserica. Daca ar veni biserica la mine, as pleca de-acasa.

Nu sunt toleranta si intelegatoare. Toti oamenii sunt rai pana la proba contrarie; nu recunosc proba contrarie. Nu cred in bune intentii. Nu vad calitatile nimanui; sunt prea ocupata cu defectele. Sunt rece. Nu ma emotioneaza bebelusii si animalele mici. Nu ma emotioneaza filmele despre dragostea eterna. Nu cred in dragostea eterna, nici macar in cea temporara. Nu ma intereseaza tipii cu “frumusete interioara” care n-o au pe cea exterioara. Ce-i drept, nu ma intereseaza nici cazul invers. Nu fac complimente gratuite, si nici platite. Nu vreau sa ascult necazurile altora. Nu vreau sa vad partea plina a paharului. Sunt un om rau. Sunt un om foarte rau.

P.S.: Precizare pentru naivii care au confundat randurile de mai sus cu o marturisire: am enumerat reprosurile adresate mie de cei care ma considera un om rau. Si nu, nu recunosc nimic…ceea ce ma face in continuare un om foarte rau.

Good for nothing

Motto: Munca a creat pe om, dar nici lenea n-a ucis pe nimeni.

Pierd timpul. Astazi ca si ieri, ca si alaltaieri si ca de cand ma stiu. Traiesc intr-o letargie care nu e nici dulce, nici amara, fiind de fapt lipsita de orice gust, intr-atata de desavarsita e. Orice om are zile in care n-are chef sa faca nimic…In cazul meu, respectiva stare de fapt se prelungeste la nesfarsit. Rarele momente in care Fac cu adevarat ceva sunt in general rezultatul unor obligatii straine vointei mele. Timpul curge pe langa mine ca intr-un tablou de Salvador Dali (referinta inutila din care tu, cititorule, sa tragi concluzia ca am o vasta cultura generala).

Ce e cel mai rau e ca nici macar nu vreau sa incetez a mai pierde timpul. Ma complac in minunata mea lene, pe care reusesc s-o transform in principala mea preocupare chiar si atunci cand am o zi ocupata. Si chiar daca imi place gandul unei vieti active si energice, lenea mea se incrunta si casca, iar apoi imi sopteste ca nu e neaparata nevoie sa incep de azi. La fel cum unii isi promit ca incepand de luni renunta la fumat sau incep cura de slabire, eu imi promit mereu ca de maine/saptamana/luna viitoare s-a terminat cu lenea. Apoi ajung la concluzia ca ziua are doar 24 de ore, si iata, si a trecut si astazi fara ca eu sa fac mai nimic care sa merite mentionat. Asadar, termenul autoinjectarii cu energie se mai amana putin…

Atitudinea mea contraproductiva nu se manifesta doar atunci cand e vorba de munca propriu-zisa. Orice operatiune cat de simpla necesita jumatate de zi pentru a fi dusa la indeplinire. De exemplu, ca sa fac un dus, imi e necesara cam o ora in care sa ma anunt pe mine insami ca ma duc sa fac un dus, inca vreo jumatate de ora in care ma pregatesc, iar dusul propriu-zis dureaza si el in jur de un ceas. Faceti o socoteala si inmultiti timpul necesar, deci, acestei activitati zilnice cu cele 7 zile ale saptamanii si abia capatati o idee vaga asupra cantitatii fenomenale de timp pe care o pierd eu in mod obisnuit. Nici nu mai vorbesc de o chestiune care sa ceara vreun minim efort, cum ar fi invatatul pentru un examen, caz in care lucrurile se desfasoara cam in felul urmator:

  1. Numara cate pagini ai de citit. Numara inca o data, ca sa fii sigura ca ai numarat bine.
  2. Imparte totul in 3 sau 4 sectiuni egale, ca sa nu citesti prea mult deodata. Numara cate pagini are sectiunea unu.
  3. Citeste in diagonala sectiunea unu, bifand in gand cu incantare fiecare pagina pe care o citesti.
  4. Ai obosit. Odihneste-te putin uitandu-te pe pereti.
  5. Numara cate pagini are sectiunea doi. Citeste in diagonala sectiunea doi.
  6. Iar ai obosit. Parca e ceva interesant la televizor? A, un film pe care l-ai mai vazut de doua ori. Nu conteaza, e oricum mai interesant decat “campaniile de relatii publice” sau ce naiba ai tu de citit.
  7. Numara cate pagini are sectiunea trei. Cam multe. Si s-a facut tarziu. Mai inveti si maine.

(Si cand te gandesti ca unii oameni ma considera o tocilara!!)

N-am nici macar o pasiune care sa imi salveze timpul sau onoarea. Nu agreez sa fac decat doua lucruri: sa ma uit la filme (deci tot o chestiune pasiva) si sa desenez fel de fel de bazaconii, ceea ce din nou nu mai fac in ultima vreme, din lene, decat in cazuri de forta majora si plictiseala extrema, cum ar fi cursurile din amfiteatrul R3.

Ma gandesc cu destul amuzament la ce se va intampla cand voi fi pe patul de moarte si Dumnezeu, sau Allah, sau Buddha, sau poate Iahve imi va arata, asa cum se spune, ce am facut pe parcursul vietii. Atunci, desigur insa, nu va mai fi deloc amuzant sa constat ca mi-am irosit viata degeaba…Si uite cate secunde, minute, ore si zile am pierdut…

Am nevoie de un leac, urgent. Poate vrea cineva sa ma salveze? Caci eu, in loc sa ma vindec singura, ma imbolnavesc tot mai rau. In curand imi va fi prea lene sa mananc, sa beau, sa ma indragostesc, sa ma bucur, sa respir. Deja mi-e mult prea lene sa urasc. Dar asta parca-parca ar fi un lucru bun…

P.S. Daca ai citit pana la sfarsit, atunci ai chiar mai mult timp de pierdut decat mine…

Faptele sunt sacre, comentariile sunt libere

Faptele:

O tanara a fost jefuita, sambata seara, chiar in fata blocului in care locuia. Agresorul i-a aplicat o lovitura puternica in cap si s-a facut nevazut impreuna cu geanta victimei. Se pare ca aceasta nu a suferit nici o leziune grava. Atacul a avut loc in jurul orei 21:30, intr-un cartier nu tocmai marginas al Capitalei.

(note to self: stire absolut jalnica, scrisa impotriva principiului newsworthiness-ului si a regulilor textului jurnalistic. Rusine sa-ti fie….fa 20 de abdomene drept pedeapsa)

Comentariile:

Ghinionista careia i s-a dat in cap cu scopul sustragerii gentii cu acte+bani+telefon mobil eram eu, ati ghicit (sau stiati deja). Consecintele evenimentului: in afara pierderii bunurilor sus-amintite, o durere de cap cumplita si o paranoia si mai accentuata ca inainte, daca era posibil. A, asta ca sa nu mai vorbim de banii cheltuiti basca pe doctor, acte noi, taxi incolo si incoace s.a.m.d. Dar ce conteaza banii? Important e ca am supravietuit, fiindca pret de cateva secunde dupa ce am receptionat scatoalca in cap am fost convinsa ca pana aici mi-a fost. Cand am reusit in sfarsit sa urc pana la apartamentul meu de la etajul 7, m-am adresat mamei in felul urmator: (si cu un zambet de la o ureche la alta) “Mama, o veste buna! Am fost jefuita!” Nu stiu daca am procedat asa din cauza ca eram lovita la cap, sau asa sunt eu de obicei. Apoi am fost ocupata sa stau de vorba cu doi politai cam buimaci, care mai intai n-au nimerit blocul unde trebuiau sa vina, dupa care m-au lamurit bustean referitor la ce aveam de facut in continuare. “Ar trebui sa vii cu noi la sectie, si de acolo te intorci tu singura”, mi-a sugerat unul dintre ei. Exact! Ce-mi puteam dori mai mult? Celalalt politist m-a intrebat cu mult interes ce diagonala are display-ul laptopului meu. Distractia a continuat la Spitalul de Urgenta, unde initial trebuia sa mi se faca o radiografie, dar apoi medicul s-a gandit ca ar fi totusi mai bine sa imi faca doar un antitetanos si apoi sa ma tina jumatate de ora imbracata doar in sutien, in timp ce fel de fel de indivizi dubiosi deschideau usa cabinetului si imi aruncau priviri pline de interes. A doua zi, divertismentul s-a mutat la sectia de politie, unde politistul mi-a dictat declaratia cu randament de un cuvant pe ora, intre doua conversatii cu tata despre Steaua si Rapid. “Va dati seama ca eu muncesc aicea ca sa cotizez la fondurile Cainilor Rosii?” a spus omul legii cu naduf. “Eu sunt rapidist si am cotizat toata viata pentru Steaua!” a replicat tata, fost militar.

Pentru cine se intreaba cam care e scopul acestei insiruiri de evenimente total neinteresante, raspunsul e simplu: sa imi plang de mila. Sau, mai degraba, sa imi rad de mila, ca varianta cu plansul e cam fumata. In viata oricarui om exista momente in care simte nevoia sa e vaicareasca si sa fie in centrul atentiei, macar pe post de consolare pentru suferinta indurata. Intr-un astfel de moment m-am aflat eu zilele astea. Sper ca, odata cu acest post, am incheiat totusi cu autocompatimirea.