Lucruri foarte rele

Îmi albeşte părul. Asta poate fi de bine dintr-un anumit punct de vedere. Am tot citit şi văzut în filme despre criza femeii care, aflată la o anumită vârstă când nu mai e o tinerică dar nici bătrână nu e, se uită în oglindă, îşi vede primele fire albe şi începe să plângă deznădăjduită că i s-a dus viaţa şi că tinereţea e trecătoare şi că omul e muritor (lucru de care pare-se că ea, mai ignorantă din fire, n-avusese habar până atunci). Ei, eu am depăşit această etapă pe la şaptesprezece ani, ce se mai poate întâmpla? Acum, deşi mai sunt, încă, o tinerică (sunt, nu? sunt, nu?), firele albe se înmulţesc într-o veselie şi strălucesc tare drăguţe şi argintii la soare, totuşi, parcă nu se hotărăsc nici să se înmulţească decisiv, ca să fiu şi eu cul şi deosebită cu adevărat- o fetişcană cu faţă de copil şi păr alb, ca în anime-uri-, nici nu se resemnează să rămână neobservate. În rarele ocazii când calc pe la coafor, tanti-care-tunde se miră de asemenea minunăţie ca primii europeni în Africa de o girafă: „Iiii! Ia uite! Îţi albeşte părul! Incrediiibiiil! Câţi ani ai?” Înainte să fie adusă problema în discuţie: nu, nici nu mă gândesc să mă vopsesc. Continuă lectura „Lucruri foarte rele”