Istorie gratis şi filosofie ieftină

Mărturisesc aici, în faţa poporului: astăzi am eludat legea. Am vizitat muzeul de istorie fără să plătesc cei 2 RON constând in preţul biletului cu tarif redus pentru studenţi. De ce? Pentru că nu m-a sâcâit nimeni pe tema asta. Cineva ne-a recomandat la intrare să trecem pe la casa de bilete (care nu e la intrare, cum v-aţi aştepta), dar apoi ne-a lăsat în plata Domnului. Ceea ce nu-mi va deranja în nici un caz somnul la noapte. Fiindcă el va fi deranjat oricum din alte cauze.

Ce-am căutat la muzeu? Mă mir că nu vă e ruşine să întrebaţi aşa ceva. Cuvântul „cultură” vă spune ceva?…Ce o să se aleagă de tineretul din ziua de azi, mă întreb, când numai la prostii le stă capul şi n-ar vrea să vadă nişte romani dezbrăcaţi, torturaţi de femei dace pe columna lui Traian nici de frică! Sau cel puţin aşa scria acolo, tortură…arăta mai mult a hărţuire sexuală.

Am văzut şi pietre funerare. Multe. Cimitirele contemporane nu-mi produc nici o impresie. Dar când citeşti traducerea unei inscripţii milenare în care ţi se spune că dedesubt a zăcut un oarecare Aurelius care a trăit 80 de ani, parcă răsare o revelaţie: măi, oamenii ăştia au trăit şi ei, la fel ca noi, şi acum n-a mai rămas nici pulberea din ei. Ştim că şi viaţa lor era tot viaţă, dar parcă ne e greu să ne imaginăm că era făcută din acelaşi aluat ca a noastră. Şi totuşi, şi noi suntem „oamenii de acum mii de ani” ai cuiva din viitor. Asta se numeşte: constatarea nimicniciei umane în faţa infinităţii timpului. (Sau filosofie ieftină.) Adânc, nu?

Mă întreb dacă peste muult, muult timp, într-un muzeu care cine ştie cu ce găselniţă din filmele SF va semăna, cineva o să privească un bolovan lângă care o să scrie: „Piatra funerară a unei oarecare Nadia B., secolul 21 d.Hr. A trăit …x ani, fără să fi trăit măcar o zi.”

20

Ieri am împlinit 20 de ani şi trebuie să spun că sunt oarecum în stare de şoc (şi nu, nu e din cauza mahmurelii). Ok…când naiba au şi trecut 20 de ani?

Cred că sunt oarecum într-o stare care ştiinţific s-ar numi depresie, iar maică-mea i-ar spune melancolie blegoasă. 20 de ani? Hm. Acum 10 ani eram un copil de şcoală generală, peste încă 10 ani voi fi…bătrână?…

Bine, poate nici chiar aşa, dar oricum nu pot să mă abţin de la a mă simţi cuprinsă de un fel de panică ridicolă. Nu neapărat din cauza vârstei de 20 de ani, ci pentru că-mi dau seama cât de nepotrivită e cu adevărata mea stare de spirit. În unele privinţe sunt ca o băbuţă, în altele ca o fetiţă de 14 ani…dar nici un aspect al vieţii mele nu pare să fie conform cu vârsta mea reală. Mai am timp să iau înapoi lucrurile peste care am trecut prea repede? Mai am timp să ajung la cele la care nu am ajuns încă, deşi poate ar fi trebuit? Parcă toată lumea s-a maturizat mai repede decât mine şi s-a schimbat teribil, pe când eu (mi se pare mie) am rămas cam aceeaşi. Am prieteni pe care îi ştiu de ani de zile şi pe care nu-i mai recunosc când îmi vorbesc.

Şi când te gândeşti că am primit atâtea cadouri frumoase!! Hm, unde e „superficialitatea specifică tinereţii” când ai nevoie de ea? De la 15 ani încoace, tot aud că „vârsta mea e cea mai frumoasă posibil”. Probabil că o să mai aud asta măcar vreo 5-6 ani de acum încolo, timp în care eu mă voi simţi la fel, adică: orice altceva în afară de fericită şi euforică.

…Un coleg d-al meu zicea că astfel de crize apar la fiecare vârstă mai rotundă, după care, în maxim două săptămâni, te resemnezi. Deci mai am vreo 13 zile în care să-mi plâng de milă. După asta, promit că voi povesti ceva al dracului de amuzant, că am de unde alege.