Vizită la zoo

Spre deosebire de Grădina Zoologică Băneasa, animalele de la Grădina Zoo din Londra nu arată ca și cum n-ar mai fi mâncat de trei săptămâni, nu sunt jumulite de râie și alte boli de piele și cuștile nu sunt pustii în proporție de 50%.  La fel ca la Grădina Zoologică Băneasa, vizitatorii sunt niște țărani care sâcâie tigrul mârâindu-i în față și se fac că nu înțeleg că „Nu faceți poze cu blițul, speriați animalelele” înseamnă exact asta, Dezactivează naibii blițul când faci poze, țărane.

Continuă lectura „Vizită la zoo”

Antidepresiv londonez

Cel mai deprimant, trist, dureros, secător la inimă lucru care ți se poate întâmpla în Londra, ca student român, este să stai de vorbă cu alți români. După o conversație la bere cu câțiva conaționali adunați de prin biblioteca facultății mele, am plecat slabă, palidă, cu sumanul rupt și cu următoarele concluzii:

-Universitatea unde învăț eu este de căcat, practic, este Universitatea din Mizil sau de la Urlații din Vale. Nu se compară cu Oxbridge. (În mod misterios, nimeni dintre cei prezenți nu a argumentat de ce nu se află la Oxbridge în loc de Universitatea din Mizil.)

-Anglia este o țară de căcat și se duce de râpă, dar nu chiar atât de rău precum România. România este într-o situație atât de nașpa încât în curând va dispărea cu totul de pe hartă. Ah, ce trist, ce vaiet, ce durere etc. etc. etc

-Ar trebui să mă obișnuiesc cu gândul că pentru d-alde noi Tesco e magazin de lux (Tesco, pentru cei care nu știu, e un lanț de supermarketuri cu produse ieftine). Noi trebuie să mâncăm de la supermarketurile cu produse superieftine, și care sunt atât de pline de dispreț pentru client încât au nume imposibil de pronunțat, cu consoane una după alta (Lidl! Asda!) Continuă lectura „Antidepresiv londonez”

One down, eleven to go

Iacătă că se împlini și chiar trecu termenul de o lună de când plecai din țărișoara noastră, patria noastră dragă România. În aceste glorioase 30 și ceva de zile:

-Am învățat să-mi gătesc lucruri foarte simple (o friptură plus o garnitură primitivă, să zicem), și astfel am reușit să nu mor de inaniție până în zilele noastre. Am mai învățat că orezul se umflă într-un mare fel când îl fierbi și rezultatul acestei lecții a fost o cantitate de orez fiert suficientă pentru a hrăni întreaga populație a Chinei.

-M-am rătăcit de cel puțin enșpe ori și de tot atâtea ori am început să plâng de ciudă în mijlocul drumului. Din fericire, am găsit până la urmă calea, adevărul și viața de fiecare dată.

-Am ajuns la concluzia că Londra are cel mai căcănar transport în comun. Dacă vă gândiți să adăugați „După București”, vă înșelați. În București așteptam în stație timp de jumătate de oră doar uneori, aici se întâmplă de fiecare dată. Acasă nu alergam niciodată după mijloace de transport în comun, aici, dacă am ratat cumva autobuzul, știu că am înaintea mea cel puțin vreo douăjdeminute de făcut treișpe paișpe în frig și mai că-mi vine să urlu. Campionul absolut este autobuzul gratuit al universității, la care timpul de așteptare se dublează, probabil după principiul de origine română „A, ați vrut gratuitate? Luați, bă, să vă săturați!” .În plus, dacă mi se părea că șoferii de autobuz români te tratează ca pe un sac de cartofi, păi să vezi aici, unde căruța supraetajată în sine e construită împotriva legilor naturii și ai impresia la fiecare smucitură că o să se răstoarne. Continuă lectura „One down, eleven to go”