Care-i poanta?

-dialog imaginar cu Elif Șafak, autoarea încă în viață a romanului „Cele 40 de reguli ale iubirii”-

Elif Șafak:  Aruncă o piatră într-o apă curgătoare, iar apa, obișnuită cu vâltoarea, o va duce mai departe fără să se tulbure. Aruncă însă, o piatră într-o apă stătătoare, și apa respectivă nu va mai fi niciodată la fel.

Nadia: Hmm…Discutabil. Cât de mari sunt apele astea? O apă curgătoare mai mică s-ar putea să se blocheze dacă arunci prea multe pietre în ea, sau în orice caz își schimbă cursul. Și invers, dacă arunci o piatră în Marea Neagră…

Elif Șafak, zâmbind grațios: E o metaforă. Concentrează-te pe ce vor să spună cuvintele acestea. Oamenii a căror viață e ca o apă stătătoare…

Nadia: M-am prins, da’ o metaforă trebuie totuși să aibă sens ca să metaforească eficient. În fine, nu despre metafore voiam eu să vorbesc cu dumneavoastră.

Elif Șafak: Atunci?

Nadia: Mai mulți oameni în ale căror gusturi am de obicei încredere mi-au recomandat cărțile dumneavoastră, așa că am luat și eu la nimereală una intitulată „Cele 40 de reguli ale iubirii”, și-am citit, și tot citeam, și tot citeam, și tot așteptam să mă prind care e poanta, și până la urmă s-a terminat cartea și tot nu m-am prins. Așa că m-am gândit să vă întreb personal: care e poanta? Continuă lectura „Care-i poanta?”

Cruciadele pe înțelesul tuturor

Pentru că sunt o persoană complexă cu interese diverse, am citit o carte de peste o mie de pagini despre cruciade, fără să mă fi obligat nimeni. Și fără nici o legătură cu contextul socio-politic actual, că doar nu mai e posibil în zilele noastre, Doamne feri, un conflict religios între creștini și musulmani, nu-i așa? Da’ doar de curiozitate.

Acu, în linii mari, toată lumea știe povestea, cred: catolicii s-au dus să căsăpească musulmanii din Palestina în numele lui Gizăs și să întemeieze acolo un regat creștin, ceea ce au și făcut, după care musulmanii i-au căsăpit la loc și au desființat sus-numitul regat. Nenea istoricul pe care l-am citit eu a petrecut, probabil, un calup important din viața lui studiind liniile mici ale chestiunii și nuanțele complicate ale contextului socio-politic. Dar nuanțele complicate nu-s o chestie care să-i placă cuiva, nu? Așa că gazda dumneavoastră Nadia oferă un rezumat util(util la ce, nu știu exact), care simplifică povestea în câteva desene măzgălite pe genunchi în maxim zece minute fiecare. E un moment potrivit, chiar, înainte de Paști: Isus a înviat! Războaie pentru Isus!

Deși, mă rog, mai potrivit era să fie de Paștele catolic, că tărăboiul ăsta e în CV-ul lor, nu al nostru.

cruciada1

cruciada2 Continuă lectura „Cruciadele pe înțelesul tuturor”

Cea mai englezească carte scrisă vreodată

În episodul de azi al serialului nostru extrem de neregulat „Conversații imaginare cu scriitori vii sau decedați”, stăm de vorbă cu căpitanul englez foarte decedat Robert Șoimul Scott (serios, chiar așa îl chema), al cărui jurnal din Antarctica l-am citit deoarece am o atracție morbidă pentru povești adevărate despre aventuri eșuate jalnic și încheiate cu decesul pe capete al aventurierilor (vezi aici și aici), poate ca să mă consolez singură că sunt un șoarece fricos și niciodată aventurier.

Căpitanul Șoim, pentru cine nu știe, a întreprins, acum vreo sută de ani, o călătorie în care intenționa să înfigă steagul britanic la Polul Sud, pentru că așa fac englezii pe unde se duc, își pun steagul ca și cum ar fi pe tarlaua lor. (Căpitanul Șoim e un exemplu extrem al acestei tendințe- un om care a ajuns la cuțite cu fostul tovarăș de explorări pentru că ăla a îndrăznit să treacă iar pe lângă aceiași ghețari pe care Șoimul îi considera deja tarlaua lui, din moment ce rămăsese naufragiat lângă ei în anii precedenți).

Scott's_party_at_the_South_Pole
O poză de pe Wikipedia cu Căpitanul Șoim și ai lui la Polul Sud. Fețele alea lungi sunt din cauză că le-o luaseră înainte norvegienii. A, și pentru că mureau de foame.

Nadia: Căpitane Șoim, te-am invocat aici astăzi ca să te felicit! Continuă lectura „Cea mai englezească carte scrisă vreodată”