Nadia la Academia Aardman

M-am strecurat printr-o ușiță precum Alice în țara minunilor ca să sculptez sprâncenele unei păpușele morocănoase

Poate cei doi cititori și jumătate se întreabă de ce n-am mai prea postat, sau poate nici n-au observat c-am lipsit (blogurile nu mai sunt la modă, știu. Lumea trendi postează clipulețe pe platforma aia care îți culege și vinde informația personală întru profitul Chinei, spre deosebire de alelalte platforme care ți le culeg și vând întru profitul vesticilor). Dar m-am întors, cu o scuză întemeiată: am fost ocupată cu un „training industrial” de trei luni într-ale animației stop-motion, pe care l-am făcut pe deasupra muncii full-time, de ziceam că acuș-acuș pic în nas de oboseală.

Cursul aparține de studiourile Aardman, de care ați mai auzit pe-aici dacă sunteți printre cei doi cititori și jumătate fideli. Sunt oamenii care se ocupă cu oaia Shaun, Evadare din Coteț etc, au câștigat nu știu câte premii, inclusiv Oscaruri, și iată că acum se ocupă și cu pregătirea artiștilor de viitor, de exemplu eu.

Pentru cine nu știe deja: animația stop-motion are de-a face cu obiecte reale și fizice pe care le miști câte un milimetru, apoi faci o poză, le miști iar un milimetru, faci o poză, și uite-așa rezultă filmul când pui pozele laolaltă. E un procedeu al dracului de migălos și are toate dezavantajele filmatului “adevărat“(îți trebuie decoruri, personaje, lumini etc care să se comporte cum vrei tu, chit că sunt miniaturale, în loc să le creezi de la zero pe foaie sau în calculator cum ai chef), fără avantajele filmatului adevărat care e relativ rapid și permite adaptări spontane la situație.

De ce ar face cineva așa ceva? Păi, în afară de masochismul inevitabil al artiștilor, rezultatul e foarte mișto într-un fel care nu poate fi înlocuit de mijloace digitale, așa cum n-au fost înlocuite nici vopselurile sau acuarelele sau creioanele colorate. Oameni suntem, ne plac chestiile tactile, reale, nițeluș imperfecte. Plus că e procedeul de animație cel mai accesibil publicului larg, oricine poate să ia o chestie de prin casă și să-i facă poze succesive. De altfel, când am menționat că încep trainingul ăsta unei colege de serviciu, ea mi-a răspuns că și copiii ei se joacă de-a stop motion cu Lego și păpușele, și m-a întrebat dacă cursul primește copii. (Eu, artista neînțeleasă, am oftat în inima mea. Oamenii normali cred că animația e doar pentru copii, știam deja, dar nu-mi imaginam că asta include și producția de animație.)

Acu, eu mai încercasem niște animație stop-motion în tinerețe (vezi povestea dințișorului zombificat), dar mai pe bâjbâite, nu prea aveam habar cum se descurcă profesioniștii. Aardmanii mi-au trimis software-ul standard folosit de industrie și un colet cu un schelețel animabil, tije și drăcovenii de metal, plastilină și unelte de sculptat și așa mai departe. Animația stop-motion e o activitate foarte fizică, în care toată ziua muți lucruri, strângi șuruburi, tai, lipești, dezlipești, țopăi de colo-colo în vârful picioarelor încercând să nu miști și să nu dărâmi nimic, dacă ești neîndemânatic ai cam dat de dracu’. M-am ales cu niște cicatrici noi după distracția asta.

În primele două luni ale cursului am avut săptămânal câte o lecție și apoi o temă de animat. De pildă: un personaj care așteaptă ceva și se plictisește.

Sau: un personaj care împinge un obiect greu.

Un personaj care aruncă un obiect:

Un personaj care se ridică de pe scaun (sau, în cazul meu, de pe o canapeluță de Barbie, că asta aveam prin casă):

Parul ăla de metal care-i iese din spinare îl ține în picioare- chiar așa, cum credeați că stă în picioare un păpușoi biped, mai ales când face lucruri dezechilibrate, de exemplu are un picior în aer? Păi, îl susții cu schelărie (după aia trebuie ștearsă în post-producție, ceea ce din nou durează foarte mult). Sau îi înșurubezi tălpile de podeaua decorului cu șuruburi (!), trebuie să ai o bormașină la îndemână ca să tot dai găuri în podea pe măsură ce lucrezi. Sau folosești nește magneți foarte puternici sub podeaua decorului (care trebuie să fie și ea metalică și/sau foarte subțire în cazul ăsta). Sau o combinație de toate astea. Așa e când te legi la cap fără să te doară.

Apoi, în ultima lună a cursului, am creat un filmuleț complet, cu tot cu decoruri, fabricat marionete, animație, sunet, montaj și ce-o mai fi. De post-producție n-a mai fost timp și oricum n-am fost atentă să nu mi se intersecteze umbrele cu schelăria, ceea ce o face mai greu de șters, dar asta e, din greșeli învățăm. Îmi place în special cum a ieșit mamaia aia de lână, nu mai făcusem o păpușică de lână până acum.

La final am două concluzii mai generale. Prima e despre mine, am muncit de mi-au sărit capacele, deși în general nu-mi place să muncesc. Cine mă cunoaște știe că mă văicăresc des despre cât detest munca mea în particular și munca în general, concept tiranic al societății exploatatoare etc etc. Sunt, fără glumă și rușine, avocatul lenii în lume, cred că ar trebui să ne străduim cu toții să stăm degeaba ca o mâță mai des, în loc să ne lăudăm cu oboseala ca virtute. Inclusiv bogătanii se prefac mereu că lucrează și vorbesc despre importanța muncii, și unii chiar îi cred, ce demență! Dar iată, când lucrez la ceva care mă interesează cu adevărat, singurele mâțâieli ocazionale au răsărit pentru că mi se părea că ce fac nu iese bine sau n-am suficient timp să muncesc cât vreau. De unde rezultă că lenea e un concept relativ.

A doua e legată de o discuție care făcea furori pe Feisbucul românesc de curând. Dom’le, e bine sau nu e bine că le dăm premii copiilor la școală? Păi dacă nu le-am da premii, cum îi mai motivăm pe ăia dăștepți, cum îi facem să se simtă mai șmecheri decât ăia proști? Să încurajăm excelența! Ce vreau eu să zic e că în absolut orice context educațional m-am aflat vreodată, la orice vârstă, fie că era gratis sau plăteai să fii acolo, fie că era cu premii, note și examene, fie că nu era, există o dinamică universală a naturii umane: foarte puțini indivizi sunt excelenți, câțiva sunt buni, majoritatea sunt așa-și-așa și încă câțiva puțini merg dampulea. Zic io, calitatea experienței educaționale se vede din ce-au învățat ăia așa-și-așa, ceilalți sunt irelevanți pentru că s-ar descurca la fel oriunde. Aardmanii nu ne-au dat premii sau note iar eu sunt încă foarte așa-și-așa la animație, dar am învățat o groază.

Și acum pot în sfârșit să mă odihnesc nițel.

%d blogeri au apreciat: