Un an cu Mădălina

S-a făcut un an de când am cunoscut-o pe pisica Mădălina, o mâță tărcată cu picioare scurte și ochii foarte verzi, și trebuie să mărturisesc un lucru extrem de rușinos pentru mine: am devenit o femeie căreia îi plac pisicile, fix ca-n toate stereotipurile misogine despre femei și pisici.

Înainte de Mădălina, eram un om serios cu o abordare filozofică asupra relației dintre homo sapiens sapiens și animalele de casă. Animalele necuvântătoare sunt lipsite de drepturi, noi decidem pentru ele unde trăiesc, ce mănâncă și când mănâncă, ba chiar și când au dreptul să trăiască și să moară- oare asta să fie explicația numărul unu a interesului nostru pentru ele? Oare avem toți un tiran interior, ne dorim să controlăm complet o altă ființă vie, impuls care nu poate fi satisfăcut complet de altă ființă umană? Se poate numi oare această dinamică bazată pe control “iubire”? Iar atunci când atribuim animalului varii sentimente și atitudini vizavi de noi, nu comitem o eroare logică uriașă antropomorfizându-le?

Acum însă, că o cunosc pe Mădălina, m-am transformat într-o persoană care spune lucruri ca acestea pe un ton dulceago-cretin în timp ce pupăcește pisica:

-Ce face pisicelul meu azi? Îți place să stai la soare, pisicel? Ai mâncat tot pliculețul? Cine e o pisulină bună și drăguță? Cine e o pisulină minunată? Cine e un pisicel pufos și grăsuț?

Complet nedemn.

Ce-i drept, dintre toate pisicile posibile, Mădălina era cea mai potrivită să încurajeze dezvoltarea unei asemenea situații. Mădălina nu ne mușcă, nu ne zgârie, nu ne scuipă. Mădălina nu-și exersează ghearele pe perdele sau mobilă- folosește doar o bucată de carton care nu ne mai trebuie la nimic și mai ales zgârietoarea ei specială cu care a venit de la adăpostul de pisici (inscripționată TABLERO PARA RASCAR PARA GATOS/GRIFFOIR POUR CHATS). Mădălina miaună așa de încet că trebuie s-o vezi mișcând din gură ca să ai vaga impresie că ai auzit-o. Mădălina n-ar face rău nici măcar unui bărzăune (dacă e mai mare decât o scamă, pentru că îi e frică de el.) Mădălina doarme lângă noi și nu se supără când o înghiontește cineva sau îi trage șuturi accidentale în somn sau îi pune perna în cap. În schimb, toarce așa de odihnitor și modulat-muzical că nu prea am mai avut probleme cu insomnia de când s-a mutat la noi.

Dacă există un rai al pisicilor, Mădălina are deja locul asigurat. (Aș zice că motanul meu din copilărie Mitsubishi e în iadul pisicilor, dar cred mai degrabă că se ocupă cu culoarea locală în iadul oamenilor, poate înfigându-și colții în picioarele nefericiților care stau la Coada Eternă pentru Ghișeul Etern ca să primească un Formular de 1500 Pagini, sau ale celorlalți nefericiți aflați într-un Meeting de Serviciu Etern despre Pilonii Strategiei Strategice de Implementare a Planului, de exemplu.)

M-am convertit la pisicism în așa măsură că sunt gata să fiu avocatul pisicilor în dezbateri intelectuale. Cea mai la îndemână insultă împotriva femeilor la care se pot gândi unii indivizi e să le spună că or să sfârșească înconjurate de pisici, dar eu una nu văd de ce compania exclusivă a pisicilor ar reprezenta neapărat o situație de temut. Cică în fiecare oră șase femei sunt omorâte de masculi umani undeva pe planetă; n-am reușit să găsesc statistici pentru numărul femeilor omorâte de pisici, deci voi presupune că sunt mai puține. E adevărat că pisicile îți devorează cadavrul când mori, dacă îl lași la îndemâna lor, dar mi s-a părut întotdeauna că se dă prea multă importanță negativă acestui fapt. Pisicile sunt pragmatice: la ce-ți mai folosește propriul corp după ce ai murit?

Nu că la noi în casă ar fi nevoie de asemenea dezbateri, Gogu era pisicist cu mult înaintea mea. Când luăm cina, Mădălina are scaunul ei la masă, unde se face covrig și moțăie lângă noi pe toată durata activității.

În halul ăsta am ajuns.

5 gânduri despre „Un an cu Mădălina”

  1. Când vei aborda pe stradă pisici străine cu „bună pisoiaș, țe fați tu pisi, cum te cheamă pe tine, țe mai zici tu” și vei inventa apelative dulcegăroase pt Mădălina (îl numesc frecvent pe Mădălinul meu pisipuf, pisicuțoșenie și pisiflonc; ai un avantaj ca o poți face în două limbi 🙂 ) convertirea ta la pisicism va fi totală, completă și absolut ireversibilă, de nici măcar un nou Mitsubishi nu te va putea deconverti. 🙂
    Bun venit la pisicism!
    Nu ne supărăm dacă îți plac și câinii, perușii, iepurii sau alte animale sau chiar și oamenii. 🙂

    Mă bucur că torsul Mădălinei te-a ajutat cu somnul.

      1. O colegă cu care sunt în relații un pic mai bune decât colegiale mă numește uneori „pisicel”. 🙂

        Așa că, din punctul meu de vedere „pisicel” e foarte drăgălaș (pe lângă cele de mai sus al meu e pisicuț sau pisoiaș, ditai motanul de 7-8 kg 🙂 ), dar nici măcar la jumătatea drumului.

  2. Sunt cam in aceeasi situatie. Adica fara abordarea filozofica anterioara, pentru ca am avut catel si eram convinsa ca o sa mai am tot catel. M-a convins partenerul in august, anul trecut, sa luam pisica. Iar acum am devenit fix cum descrii tu, doar plaja de diminutive e ceva mai extinsa, adica atat de extinsa incat imi e rusine sa reproduc ceva. 🙈

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat: