National Lampoon’s VACANZE ITALIANE

Prieteni și dușmani! După tulburări pandemice care au durat ani de zile încă mai durează (deși lumea se preface că s-a terminat), categoria CĂLĂTORII de pe acest blog este din nou în uz: am plecat în sfârșit într-o vacanță.

COLOANĂ SONORĂ:

Aceia dintre dumneavoastră care au văzut filmele cu Vacanțele lui Chevy Chase știu deja la ce să se aștepte de la articolul ăsta.

M-am decis pentru vacanță după 3 ani de pustnicie, dintr-un soi de fatalism: angajatorii tuturor joburilor de birou își terorizează angajații din ce în ce mai intens să se întoarcă la birouri, așa că dacă nu mai pot să mă ascund de lume 100%, măcar să-mi asum riscuri pentru ceva ce chiar vreau să fac, în acest univers al covidului obligatoriu și repetat.

Anxietatea e o formă de gândire magică: cumva, ai impresia că dacă te-ai îngrijorat suficient vizavi de o anumită chestie, treaba asta are efect preventiv. De exemplu, când eram jună și mi-a dat cineva în cap să-mi fure geanta în București, maică-mea m-a certat că nu mă îngrijorasem în prealabil că s-ar putea întâmpla așa ceva. Eu am făcut mișto de piticii ei din creer, dar din păcate îi am și eu. Așadar, m-am îngrijorat despre posibilitatea unui covid pe traseu în mod intens și corespunzător:

-Am luat cu noi o cantitate impresionantă de măști FFP2 și FFP3 produse de companiile cele mai respectabile, ca să prevenim covidul

-Am luat cu noi, de asemenea, pentru situația în care nu reușim să prevenim covidul, multiple pachete de testulețe rapide, paracetamol și ibuprofen, precum și un mic oximetru (aici partenerul meu Gogu a zis că am înnebunit de tot)

-Am ales asigurarea medicală de călătorie având acoperirea covidică drept prioritate: care dintre ăștia ne dau banii înapoi dacă trebuie să rămânem pe undeva în carantină?

-Am luat bilete la clasa I la Eurostar ca să fie mai puțină lume în vagon

-Am căutat să mâncăm la terase afară, ceea ce a fost foarte plăcut și de altfel practicat de toată lumea la mic dejun și prânz, dar inclusiv în însorita Italie se lasă friguț în Aprilie după căderea întunericului. Italienii (care par a fi, de altfel, un popor extrem de friguros și în general umblau cu 1 strat vestimentar-2 în plus peste ce aș fi evaluat eu că e potrivit vremii)  se uitau la noi ca la psihopați când insistam să luăm cina pe terasă. Gogu e fumător, deci aveam o scuză, dar un copilaș mititel a ieșit siderat dintr-o pizzerie și ne-a zis cu o voce adorabilă să stăm cu el și familia lui la căldură. Eu i-am răspuns că vin din Anglia, unde e mult mai frig și oamenii se mănâncă între ei.

Nu știu dacă aceste măsuri de precauție au făcut diferența, dar nu s-a întâmplat covid în vacanță. Oricum, Italia e încă foarte potrivită ipohondrilor ca mine, cu măști 100% în orice spațiu închis și paznici care urlă E! MASCHERINA!!!! la turiștii care îndrăznesc să-și dea jos mascherina pentru selfiuri în muzee și alte obiective turistice.

În schimb, s-au întâmplat alte lucruri de tot soiul la care nu mă gândisem.

-Nu m-am gândit că s-ar putea ca Gogu să plece de acasă în cipicii cu care duce gunoiul. Na, era foarte devreme dimineața când am pornit! Cipicii nu erau tocmai satisfăcători pe străzile cu piatră cubică din minunatele orașe vechi ale Italiei, așa că Gogu a tras niște căzături de efect, spre amuzamentul turiștilor din Verona. După câteva zile de împiedicări și genunchi juliți am reușit să achiziționăm niște adidași dintr-un magazin care arăta exact ca o consignație din România anului 1995.

Biznisul salvator

-În remake-ul recent după National Lampoon Vacation există o singură glumă bună: mașina închiriată de familia Griswold, un model albanez fictiv intitulat Tartan Prancer, face numai ce vrea ea și are tot felul de funcții și butoane misterioase. Ei bine, nu m-am gândit că și noi vom primi un Tartan Prancer de la închirieri mașini, pentru că în viața reală el se numește Volkswagen T-Roc. Stimați 2 cititori și jumătate, fiți atenți: dacă vi se oferă vreodată un Volkswagen T-Roc, fugiți în direcția opusă până când nu se mai vede. Când am povestit peripețiile, un amic cunoscător în mașini și motorete mi-a zis că el asta ar fi făcut la auzul cuvântului “Volkswagen”, dar noi am fost neștiutori.

Primele semne de neînțelegere între noi și Tartan Prancer au apărut când ne-am dat seama că nu știm cum să-i strângem oglinzile când parcăm. Gogu are o Dacie unde le împingi în poziția dorită manual, Kia mea are un buton plasat și ilustrat extrem de intuitiv. Prancerul probabil că are ceva setare automată din computerul de bord, care e extrem de complicat, așa că într-un final glorios am lăsat oglinzile cum erau. Asta e, nu e mare scofală, nu?

Am descoperit pe parcurs că Prancer avea tot felul de funcții inteligente care îl plasează undeva între Knight Rider Supercomando și Christine a lui Stephen King, și pe care nu ne-am dat seama cum să le dezactivăm. De exemplu, dacă Prancer avea impresia că schimbi direcția fără aprobarea lui, îți trăgea de volan singur în direcția opusă, ceea ce nu e deloc înfricoșător sau periculos. Dacă Prancer avea ideea eronată că ai luat mâinile de pe volan (din cauză că senzorii de pe volan sunt plasați dampulea) începea să chirăie.

Apoi, când așteptam la coadă la una din porțile alea unde se plătește taxa de autostradă, Prancerul nostru nou-nouț a decis pur și simplu să NU MAI MEARGĂ. Adicătelea a aprins niște lumini de bord că n-are benzină (avea) și că i s-a stricat ceva la sistemul electric și a refuzat să se mai deplaseze vrun centimetru. Cu fiori reci pe șira spinării, am încercat să pornim și să oprim mașina, să tragem de manete, butonașe, să ne dăm jos și să dansăm dansul ploii în jurul ei- nimic, nici o mișcare, și desigur blocasem poarta de plătit taxa pentru autostradă, întru bucuria celorlalți șoferi. A trebuit să telefonăm la ajutorul de urgență, care s-a înfățișat în persoana unui mecanic rotund și chel, ca un personaj de desene animate, cu un camion uriaș. Mecanicul a suit Prancerul în camion și ne-a dus la atelierul lui într-un sătuc vecin, ocazie cu care am mers în cabina unui camion pentru prima dată în viață, ce pot să zic, a fost interesant. Când a pus el mâna pe Prancer, iacătă Prancerul a pornit fără absolut nici o problemă de mai multe ori. Prancerul ne-a GASLIGHTUIT, tovarăși.

Mecanicul a crezut probabil că suntem țăcăniți sau nu vrem să plătim taxa de autostradă, dar conectându-se la computerul de bord a găsit cel puțin cinzeci de erori neforțate. De plătit taxa tot am plătit-o, precum și o factură de depanare de vreo 300 de euroi, și apoi am pornit iar cu Prancerul care nici usturoi nu mâncase, nici gura nu-i mirosea, și de altfel n-a mai rămas în pană, deși noi am stat cu inima-n gât tot restul vacanței. Măcar ne-a lăsat în drum undeva aproape de Chamonix, peisaj frumos, alea alea.

Vedere din Prancer, înainte de momentul fatidic

-Nu m-am gândit că s-ar putea să ne spargă cineva mașina. Aici presupun că nu mai e vina Prancerului, i se poate întâmpla și unei mașini serioase. Când am ajuns în Roma, parcarea păzită pe care ne-o recomandase tipa de la hotel (la costul de 25 euroi pe zi) era închisă până la 7 seara, așa că a trebuit să lăsăm Prancerul pe stradă câteva ore, o stradă foarte circulată, frumoasă și curată de pe lângă Vatican unde ne-am ales imediat cu un geam spart, chit că nu era nimic de valoare în mașină. Cu asta Prancerul a pierdut unul din puținele avantaje, condusul silențios pe autostradă, căci geamul lipsă ne-a făcut o ventilație și-un zgomot de numa-numa, iar noi am pierdut juma de zi la QUESTURA ITALIANA pentru un formular-dovadă. Polițiștii italieni nu vorbeau engleză, dar a tradus pentru noi managerul de la hotel, care vorbea italiană cu polițiștii, engleză cu noi și ucraineană cu adjunctul ei, iar noi vorbind între noi în română am completat acest turn Babel modern.

Stil, Glamour, Confort

-Nu m-am gândit că o să ajung să sufăr când merg, pentru că sunt, nu-i așa? Nu-i așa? Încă tânără, relativ, la 34 (treizeci și patru) de ani în care până acum nu m-a durut nimic în afară de dinți și suflet. Sau poate nu mai sunt tânără. Sau poate n-a fost tocmai o idee bună să merg lela 8-10 km pe zi dintr-o dată, după 2 ani în care n-am mers absolut nicăieri. Oricum, cert este că într-o seară am început să simt, așa, ca o jenă la genunchi, apoi un soi de poc interior, apoi genunchiul a început să doară tot mai rău la orice îndoire. Când am ajuns la Roma, într-o după-amiază însorită, Roma era minunată dar eu nu mai puteam să merg aproape deloc, și nu m-am simțit deloc Audrey Hepburn (sau Hewlett Packard, cum îi zice Gogu, care are un umor involuntar excepțional întru pocirea numelor de celebrități), ba chiar am avut un soi de atac de panică cu lacrimi și hiperventilație la gândul că mai trebuie să mă târăsc încă o săptămână până pot să odihnesc piciorul acasă.

-Nu m-am gândit că veceul din camera de hotel o să se transforme într-un soi de cascadă nesecată, dar s-a întâmplat și asta, și când s-a mai întâmplat și asta deja nu mai puteam decât să râdem. Recepționistul, un băiat foarte drăguț, a rezolvat imediat demolând butonul de tras apa cu totul.

Cred că s-au mai întâmplat și alte chestii dar probabil le-am uitat deja.

De unde putem trage 2 concluzii irefutabile:

  1. Ar trebui să am propriul meu sitcom
  2. Lucrurile care se întâmplă sunt alea despre care nu ți-a dat prin cap să te îngrijorezi.

Italia e frumoasă, totuși. Nu te poți supăra pe ea.

În episodul următor povestesc și chestii mai turistice.

4 gânduri despre „National Lampoon’s VACANZE ITALIANE”

  1. Mașina aia parcă e computerul meu de la birou. Uneori nu mai vrea să facă ce zic eu, verific toate prizele, cablurile, dau un restart, mai pigulesc un pix, nexam. Vine altcineva, uneori o colegă, uneori the IT guy, face una din chestiile pe care le-am făcut eu și… ta-ta-daaam, computerul funcționează.
    Când nu funcționează și trebuie gâdilat intens, eventual înlocuit ceva, mă bucur că un copil. 🙂

    Să-ți fie de bine vacanța!

    1. Danke schoen. Computerele sunt din ce în ce mai malefice, ne apropiem de momentul când Skynet va deveni self-aware. 😀

    1. Mădălina a avut pe cineva care să aibă grijă de ea în absența noastră, dar tot ne-a chirăit la cap cu mult reproș când ne-am întors.

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat: