Thomas Salto

Nu mai pot să mă uit la gimnastici olimpice.

Am ajuns la această concluzie în timp ce mă uitam la gimnastici olimpice, mai precis la calificările feminine. Ca și acum 4 ani, patria noastră are ca unică speranță o veterană care concurează numai la bârnă. Și cum mă uitam io la Larisa Iordache aterizând de pe bârnă pe piciorul ei mult-accidentat și strâmbându-se de durere, mi-am dat seama că nu prea mai prezintă interes pentru mine dacă s-a calificat în finală sau nu. Pentru că e mega fucked up să te uiți la un om rănit cum face iar și iar o chestie care o să-l rănească și mai mult. Am închis televizorul. (Metaforic vorbind, că mă uitam pe laptop, așadar am închis tabul respectiv din browser.)

Faza e că Larisa e adultă acum (chiar babetă pentru gimnastică), adulții au dreptul să își asume riscuri de tot soiul sau să se tortureze singuri dacă așa vor, dar în gimnastică practica standard e să înduri varii accidentări dureroase din fragedă pruncie. Multe concurente de nivel înalt sunt încă niște copii, chiar dacă în ultimii ani media de vârstă a mai crescut. Cred că am îmbătrânit eu, aia e problema, am de 2 ori vârsta lu’ Viktoria Listunova de pildă. Sunt o babetă morocănoasă și tot ce văd acu e niște fetițe ținute într-o bucată de varii șuruburi și bandaje, care de ani de zile riscă constant moarte sau paralizie întru îmbogățirea părinților lor și divertismentul publicului de pe canapea. Ceea ce e extrem de foarte fucked up.

Ca și acum 4 ani, citesc în timpul Olimpiadei o carte despre gimnastică, Little Girls in Pretty Boxes, în care autoarea descrie sportul gimnastic drept “abuz legal împotriva copiilor”. O minoră n-are voie să muncească 40 ore pe săptămână într-un magazin, zice ea, și foarte bine că n-are voie, în țările cu apă caldă avem legi împotriva exploatării copiilor. Totuși, e permis ca minora să se antreneze 40 ore pe săptămână într-o activitate unde își poate rupe gâtul în orice secundă, antrenamentele respective se petrec deseori în tabere închise unde părinții ei nu au acces, antrenorii se pot purta cu ea oricum vor fără să-i controleze cineva, chestia asta e complet legală dar nu cumva, nu cumva, e nițeluș fucked up?

“Dar Nadia”, veți zice unii dintre voi, „dacă fetiței îi place să își riște gâtul? Dacă asta e pasiunea ei?” Ei bine, noi ca societate adultă am hotărât că unele lucruri sunt prea dăunătoare pentru copii, iar ei nu au încă discernământul să hotărască altminteri. Copiii n-au voie să bea și să fumeze. Dacă o fetiță de 12 ani ar vrea să fie șofer de camion, sau prim-ministru, ei bine, nu prea ne interesează părerea ei, n-are voie și gata. “Pasiunea pentru sport” e scuza noastră, a adulților: copiii au discernământ când ne convine, ne place și putem profita de pe urma lor, iată. Ceea ce e extraordinar de fucked up. Sincer, cred că sportul de performanță ar trebui interzis minorilor, iar limita minimă de vârstă pentru participarea la Olimpiadă ar trebui crescută. Asta ar face sporturi precum gimnastica să arate complet diferit– mai puțin spectaculos, probabil. Și ce dacă?

Multă lume fără ocupație și realizări în viață a chițăit negativ zilele astea despre decizia lui Simone Biles de a se retrage din concurs pentru că n-avea starea de spirit potrivită sau ceva de genul ăsta. Vezi Doamne, campionii adevărați nu renunță niciodată! E rușine să renunți! O idee de un cretinism total, desigur. Renunțarea e sănătoasă și chiar indicată într-o gamă largă de situații, de la joburi care te storc de vlagă la relații personale abuzive. Dar nu asta e poanta discuției.

Alți oameni, inclusiv foste gimnaste, au apărat-o pe Simone aducând în discuție varii povești tragice. Gimnastica nu e un sport unde dai în minge mai aiurea când greșești. Trebuie să faci tumbe supraomenești și dacă n-ai creierul în formă maximă ai pus-o de mămăligă. Cu ocazia am auzit și eu de Elena Mukhina, definiția poveștii de groază cu gimnaste.

Înainte de Olimpiada din 1980, Elena Mukhina era gimnasta în care Uniunea Sovietică își punea speranțele că o poate bate pe Nadia Comăneci. La campionatul mondial din 1978 (la care a participat și Nadia noastră), Mukhina a obținut o victorie categorică la individual compus și alte 3 medalii individuale. Nadia a ieșit abia pe locul 4.

“Când m-am suit pe podium, am simțit o imensă dezamăgire”, a zis Mukhina mai târziu într-un interviu. „Mi-am dat seama că eram câștigătoarea unui turneu care era deja în trecut și după ce cobor de pe piedestal totul o va lua din nou de la zero. Voiam să renunț, dar știam că nimeni nu o să mă lase. În timp ce se cânta imnul, mi-au dat lacrimile. Îmi pot imagina ce credeau alți oameni când au văzut asta, dar erau de fapt lacrimi de dezamăgire.”

Elena Mukhina era starul gimnasticii sovietice și mai era și din Moscova, cât potențial simbolic! Evident că nimeni nu se gândea s-o lase să se retragă. Ce, era după ea? Când Elena și-a rupt piciorul, a fost obligată să și-l scoată din gips în mod prematur și să continue să se antreneze. Apoi antrenorul ei a introdus în exercițiul de la sol un Thomas Salto, o tumbă în care te dai de-a berbeleacul după ce faci țopăiala aia diagonală de la sol pe care o știm cu toții (acum e interzisă). Elena a zis: e prea greu, o să-mi rup gâtul, dar i s-a răspuns că e o leneșă și o lașă. Într-un documentar sovietic din perioada respectivă, îl putem vedea pe antrenor cum o freacă la cap în fel și chip și o acuză că e prea mimoză, că plânge, că se fandosește, că nu muncește suficient. Elena are o moacă extrem de epuizată și tristă și răspunde cu jumătate de gură.

Cu 2 săptămâni înainte de Olimpiadă, Elena se antrena iar la Thomas Salto, l-a ratat și și-a rupt coloana vertebrală. “Ce bine, acum nu mai trebuie să merg la Olimpiadă”, s-a gândit ea în timp ce ateriza în bărbie. Mukhina avea 20 de ani când a avut accidentul, adultă carevasăzică, dar fusese crescută practic într-o tabără de gimnastică și învățată că n-are voie să zică Nu. A mai trăit 25 de ani după aia paralizată, și în general uitată de lume, în timp ce antrenorul ei și mașina de gimnastică sovietică au continuat să producă mici roboței țopăitori. Dar nici măcar asta nu e poanta.

Oamenii care aduc în discuție povestea Mukhinei ca să o apere pe Simone Biles, sau povestea Julissei Gomez, care a căzut în cap la sărituri și a murit paraplegică la 18 ani, vor să zică: “Acum că știți ce risca Simone dacă concura nepregătită psihic și/sau fizic, nu-i așa că sunteți mai toleranți cu ea?” Dar nu funcționează, pentru că publicul care o vrea pe Simone în arenă cu orice preț nu se teme de un accident groaznic și nu e impresionat de asemenea argumente sensibiloase. Posibilitatea unui accident groaznic e parte din pachetul care face gimnastica atrăgătoare, poate e chiar USP-ul gimnasticii. Ne uităm pentru că știm că se poate întâmpla, și asta ne oferă fiori de adrenalină incitanți. Publicului nu-i pasă de sănătatea sau viața lui Simone Biles. Publicul vrea sânge. Publicul a vrut sânge dintotdeauna, de aia au existat pe lume execuții publice și spectacole de gladiatori, fetițele flămânde de la gimnastică sunt aproape un soi de sacrificiu uman modern. Probabil principalul regret al Publicului față de accidente ca ale Mukhinei e că n-au fost filmate, ca să ne putem uita la ele din nou și din nou.

Dacă Simone Biles și-ar fi rupt gâtul în direct la teve la Olimpiadă, încercând să câștige o medalie pentru patria ei, ar fi fost o poveste extraordinară, iar ea ar fi fost simultan o victimă și-o eroină. Publicul ar fi fost oripilat, inima le-ar fi bătut mai tare, spectacolul ar fi fost de calitate superioară. Ce frumos a fost când Kerri Strug și-a nenorocit piciorul pentru țara ei! Dar Simone Biles știe să zică Nu, ceea ce e foarte bine și mișto pentru ea, dar foarte enervant pentru Publicul însetat.

Și foarte fucked up per ansamblu. Eu, personal, nu mai pot să mă uit la gimnastici.  

%d blogeri au apreciat: