Nadia și muzica clasică

Poză făcută de mine la concertul din Floriceii de Jos

Pe vremea când se potcovea puricele cu nouăzeci și nouă de oca de fier și încă existau concerte cu public, îmi plăcea să mă culturalizez prin oraș. La Institutul Cultural Român din Londra se petrec(eau) des concerte gratuite de muzică clasică, așa că am sugerat unei prietene să mergem și noi o dată. “Ah”, a zis ea, „aș veni, dar uite, îi zice Seria Enescu, și mie nu-mi place Enescu, m-am plictisit cu cât m-au frecat la cap cu el la școală.”

De unde am tras concluzia că am o problemă gravă. Prietena mea, care a făcut liceul la Sava, știa suficiente chestii despre muzică clasică cât să aibă un compozitor de care s-a plictisit. Eu, în schimb, care-am fost la un biet liceu de cartier, nu numai că n-aș fi putut face diferența între Enescu și Schumanninov, dar tot pot recunoaște din opera lui Enescu e cântecul ăla care începe cu versul “Măi, stejar pletos și verde.” Cunoștințele mele de muzică clasică vin în general de la patinaj artistic (de exemplu Habanera din Carmen o recunosc și trezită din somn, și-mi apar rochii roșii și crizanteme-n păr în fața ochilor) din filme (când aud Wagner văd elicoptere aruncând napalm peste Vietnam) și din desene animate (când aud Dansuri ungare îi văd pe cei 3 purceluși).

E clar, mi-am zis, sunt și mai puțin culturală decât credeam- e cazul să intensific inițiativele de autoculturalizare. Câteva ocazii s-au ivit făcând pe fotograful la concertele unui percuționist cu care eram amică acum vreo 2 ani. Odată cu asta mi s-a revelat pentru prima dată conceptul orchestrei de amatori, de care până atunci nu aveam habar. Trăisem cu impresia că mai toți muzicienii care cântă muzici clasice au făcut Conservatorul, repetă furibund cinșpe ore pe zi, se îmbracă la patru ace și duc măcar o viață boemă de Dragoș Bucur în filmul ăla cu Dragoș Bucur violonist, dacă nu mai glamuroasă de atât. Dar nu: unii dintre ei sunt profesori de matematică, dentiști sau (mai ales) pensionari care repetă doar în uichend la casa de cultură a comunității. E minunat să vezi oameni care fac artă numai și numai de amorul ei, nu pentru bani sau faimă ci pentru că le aduce bucurie. Cam la nivelul ăla sunt și eu cu desenele mele animate.

Din păcate nu e la fel de minunat să fii ascultătorul unora dintre aceste orchestre amatoare. Am să țin minte mereu mai ales una anume, dintr-un orășel englezesc pe care nu îl voi identifica fiindcă nu vreau să se gugălească săracii oameni, să apese Translate și să se întristeze (cum am pățit cu fanfara militară din București.) Să-i zicem Floriceii de Jos. Concertul de vară al Orchestrei Simfonice din Floriceii de Jos a avut loc în Biserica Reformată din Floriceii de Jos, o locație îmbibată cu un miros intens de pipi, probabil uman.

Programul cuprindea Simfonia Italiană a lui Mendelssohn, niște chestii de Edward Elgar și (piesa de rezistență) Veverița Neagră, o operă în premieră compusă de un tânăr din Floricei, inspirată de plimbarea lui zilnică prin parcul din Floricei. Veverița era prima, o compoziție experimentală asemănătoare unei jelanii de pisici strangulate. Compozitorul era și el în sală, și fiind singurul celălalt om sub 60 ani de acolo era ușor de depistat, așa că i-am aruncat niște priviri oarecum înțepătoare pentru chinul la care ne supunea. Când pisicile strangulate au continuat aproape identic la Elgar, însă, și apoi la Mendelssohn, am început să mă îngrijorez oarecum.*

“Ia uite, l-au scos pe nea Elgar de la naftalină!” a zis partenerul meu Gogu când a auzit care a fost programul concertului. Bineînțeles, și el a făcut liceul la Sava. Eu nu auzisem de Elgar în viața mea.

După asta am progresat la concertele oferite de studenții unui prestigios Conservator londonez, pentru că lucram în apropiere și puteam să dau fuga în pauza de masă, înlocuind masa propriu-zisă cu un sendviș pe fugă. Înțelegeți până unde merge devotamentul meu pentru artă și cultură? Mi-a plăcut tare mult de studenți, nici unul dintre ei nu suna a pisică strangulată și erau foarte expresivi când performau, mi-ar fi plăcut să-i desenez dar nu mi-am permis fără să-i întreb (și mi-a fost jenă să întreb). Cu ajutorul lor am ajuns la concluzia că îmi place cum sună muzica barocă și foarte posibil Schubert, iar dintre instrumente cel mai mult violoncelul, oamenii care cântă la violoncel sunt sexi.

Publicul (mititel) acestor concerte era alcătuit din 3 categorii de oameni: 1. Colegi ai studenților concertânzi, 2. Nadia, 3. Melomani extrem de vârstnici a căror supraviețuire până la sfârșitul concertului era incertă. Nu vreau să fiu age-istă dar am petrecut, cred, o întreagă sonată de Beethoven pândind respirația unui nene străvechi care stătea lângă mine și era fie adormit adânc fie mort (nu s-a trezit când s-a terminat, și eu a trebuit să mă întorc la muncă deci nu știu deznodământul). Tot atunci, o doamnă la fel de vârstnică s-a enervat că un concert pentru pian nu se termina la ora stabilită și început să strige cu glas tare, agitând o plasă de rafie: DAR MAI ÎNCHEIE ODATĂ, COPILE! (Copilul a continuat până a terminat bucata, dar părea că stă să izbucnească-n plâns).

Apoi a venit pandemia și m-am reorientat înspre culturalizare la domiciliu. Ascult concerte în timp ce lucrez uneori, când n-am chef de Lana del Rey sau podcasturi despre boli și dezastre; în continuare nu fac diferența între Enescu și Șostakovski după ureche. Am încercat și radio, dar BBC Radio 3 are prea multă operă, oi vrea eu să mă îmbogățesc spiritual dar atât de rău încât să tolerez operă n-am ajuns. Classic FM are același solo de vioară diafană repetat mai des ca Ed Sheeran la Kiss FM, și prea multe reclame. Oamenii care ascultă Classic FM au multe tablouri și statui în case care trebuie asigurate, pare-se. De asemenea nu au smartfoane pentru că încă folosesc Serviciul de Informații telefonice, care în UK se numește Maureen.

Nu e neapărat rău că muzica clasică are un public predominant născut mai de demult și eventual cu statui prin casă,  cum nu e de rău nici că Billie Eilish are un public predominant alcătuit din puștime de vârsta ei. Pe mine însă mă calcă pe nervi snobăria și segregarea, în general, precum și oamenii care-și fac o identitate din soiul de muzică pe care-l ascultă. Ar fi mișto să existe un post de radio unde să ai în mod curent Ariana Grande și Jess Gillam una după alta, sau multe festivaluri unde să găsești în aceeași zi tot soiul de muzici diferite, de la bumți bumți la viorit. Ghiveciul de genuri să fie majoritatea, nu excepția. Poate în felul ăsta mai multă lume și-ar da seama că există o varietate de lucruri care pot fi mișto simultan. Dar atunci cum ne-am mai simți superiori unii față de ceilalți?


*Am avut mai mult noroc cu Mesia lui Handel într-o biserică adventistă caraibiană din Estul Londrei. Toată cântarea a sunat fabulos pentru urechile mele ignorante iar predica a fost foarte pragmatică: pastorul ne-a îndemnat energic să donăm pentru construcția unui vece nou în biserică, fiindcă bisericile cu vece funcțional și curat sunt plăcute lui Isus.

4 gânduri despre „Nadia și muzica clasică”

  1. ”habanera” este una din puținele bucăți muzicale pe care le pot identifica. de la patinaj zici că mi se trage?
    încearcă Ludovicp Einaudi, e un tip modern, dar cu sonorități de inspirație clasică.

  2. Zwickau e și orașul lui Clara și Robert Schumann, nu numai a Trabantului. Si nu departe in Leipzig a fost Johann Sebastian Bach. Dar singurul care pot sa spun ca îmi place e Pjotr Iljitsch Tschaikowski.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.