Glasgow Film Festival 2021: femei care iubesc vârtelnițe de bâlci și femei care iubesc gogoșari

Nu sunt foarte convinsă că cei doi cititori și jumătate sunt din cale-afară de interesați ce festivaluri de film mai vizitez eu via laptop, dar hei, ce să facem dacă nu m-au angajat critic de film la Cahiers du Cinema? Scriu și eu acilea.

Carevasăzică: Festivalul de Film din Glasgow anul ăsta nu a fost în Glasgow deloc ci pe Interneți. Eu am văzut 2 filme regizate de femei, despre femei și amor.

Jumbo (regia: Zoe Wittock) e un film despre o fată care lucrează la bâlci și s-a amorezat de o vârtelniță de acolo, mai precis de un vârtelniț, pentru că protagonista noastră Jeanne pare să considere că Jumbo e de gen masculin. E o idilă objectofilă heterosexuală, spre deosebire de idila objectofilă lesbiană pe care a avut-o în realitate o tanti americancă cu turnul/turna Eiffel.

Da, există oameni care se îndrăgostesc de obiecte, ceea ce e cam ciudat, dar nu neapărat mai ciudat decât să-ți imaginezi că te ascultă un (Dumne)zeu din ceruri când vorbești cu icoana sau statuia lui, de exemplu- doar că suntem obișnuiți cu unul din aceste comportamente, iar cu celălalt nu. Normalitatea și standardele de sănătate psihică sunt chestiuni 100% relative și subiective, inclusiv îndrăgosteala de oameni vii e mai mult despre iluziile din creierul nostru decât despre omul ăla. Având în vedere că unei vârtelnițe de bâlci nu trebuie să-i gătești și șmotruiești, și că nu poate veni acasă beat să te bată, putem spune chiar că e în principiu o alegere mai bună decât aproximativ 50% din bărbații României (sunt generoasă azi).

Problema e că în afară de premisa neobișnuită nu mai e mare lucru în filmul ăsta, nu se duce cu ea undeva remarcabil. L-am ales din programul festivalului fix din cauza premisei, ca să pot spune altor oameni „am văzut un film despre o femeie care s-a îndrăgostit de o vârtelniță”. Misiune îndeplinită! Are și o scenă de sex în care din vârtelniță curge ulei de motor pe țzâtzele lui Jeanne, vizual e cam furată din „Under the Skin”, dar în general dubioșenia nu merge suficient de departe. O poveste ca asta trebuie să împingă totul până la WTF continuu și halucinogen (a la „In Fabric”), după părerea mea. Eram gata să cred 100% în amorul dintre Jeanne și Jumbo!

În loc de asta avem ceva dramă previzibilă și ușor mizerabilistă (dar legată cu fundiță la final) despre outsideri și intoleranța societății. Jeanne trăiește într-un film socio-realist european cu (caricaturi de) oameni săraci și reprimați emoțional, simultan e amorezată de un vâjvâj din metal care comunică cu ea prin luminițe și sunete ca-n Star Trek. Partea de dramă umană nu e scrisă suficient de bine ca să poată concura cu vâjvâjul ca nivel de interes și până la urmă nu e clar dacă o înțelegem pe Jeanne sau facem mișto de ea laolaltă cu toată lumea. Nu poți să fii simultan și-n vârtelniță, și cu picioarele pe pământ.

Eroina principală din Preparations to be together for an unknown period of time (regia: Lili Horvat) seamănă nițel cu Ana Ularu și are gusturi proaste în amor, dar mult mai normale: inima ei aparține unui bărbat uman dodoloț și bej, ca un gogoșar cu fular.

NeAna Ularu, aka Marta, l-a cunoscut pe gogoșar la un congres internațional al neurochirurgilor, a fost dragoste la prima vedere și și-au dat întâlnire în Budapesta peste vreo lună. Marta ajunge la Budapesta cu arme și bagaje, gata de o idilă pasională, dar surpriză: gogoșarul pretinde că n-a mai văzut-o în viața lui. Gaslighting, sau o fi țăcănită femeia? Suspans! Pam-pam! Protagonista nu știe nici ea răspunsul și se îndoiește de propriile amintiri, ceea ce n-o împiedică să se mute la Budapesta de tot ca să-l poată urmări pe gogoșar.

Dacă ăsta ar fi fost un film românesc contemporan n-am fi aflat niciodată care e treaba. Din fericire nu e un film românesc, e chiar eficient ca semi-thriller, și arată foarte bine (alt motiv pentru care n-ar putea să fie un film românesc contemporan). Dar până la urmă e irelevant dacă femeia e complet țăcănită ori ba, sigur e măcar parțial țăcănită, altfel n-ar fi bătut juma de planetă pentru un individ pe care l-a văzut o singură dată în viață, nu? Sau da? E o chestie super-romantică! Ba nu, e țăcănită! Ba nu, e romantică! Care e diferența?

Aș vrea să pot zice că e nerealist cum o tipă frumoasă și deșteaptă (neurochirurg!) se comportă irațional și nedemn de dragul unui gogoșar cu fular, dar e realist ca dracu’ și chiar enervant de familiar pe alocuri. De ce nu mă iubește ăla? De ce nu mă vrea? De ce nu se gândește la mine? De ce nu-mi răspunde la mesaj? Respingerea e prea dureroasă psihologic când ți se bagă în cap din fragedă pruncie că nu valorezi nimic fără atenția și validarea bărbaților. Ce răspuns la întrebările astea ar fi acceptabil? Marta din film își re-aranjează întreaga existență în misiunea de a-l obține, dar am văzut la viața mea chestii și mai și. Și totuși filmul nu e cinic, ba chiar dimpotrivă.

O fi azi Ziua Femeii dar cred că antifeminiștii pot să stea liniștiți, n-o să existe niciodată o Revoluție a Femeilor care să întoarcă lumea cu susu-n jos. Până și Buffy, spaima vampirilor se îndrăgostea numai de vampiri.

4 gânduri despre „Glasgow Film Festival 2021: femei care iubesc vârtelnițe de bâlci și femei care iubesc gogoșari”

  1. Scenariu de film românesc: incendiu la spitalul de psihiatrie. Nebunii fug pe ușă, doctorii sar pe geam și pompierii ajung la spitalul de pediatrie. Vestea bună e ca în România femeile câștigă in medie doar cu 4% mai puțin decât bărbații. Stăm destul de bine, în Germania e o diferență de 19% și asta cu o femeie de 16 ani la conducere.

      1. S-a întâmplat la Craiova de curând, deci ar fi un film despre fapte reale. Încă mai sorb ciorbă juma de oră în filmele românești?

      2. Stiu ca s-a intamplat, dar filmele romanesti au drept misiune sa faca viata reala mult mai plicticoasa decat e. In ultima vreme s-au adaugat multe filme romanesti pe Netflix UK si am tot vazut din ele de curiozitate, ciorbele s-au mai rarit, in schimb foarte multe filmari din masina care nu se mai termina.

Comentariile sunt închise.