Festivalul Encounters 2020: a doua săptămână

Vezi aci partea I

Încă câteva filmulețe de menționat de la Encounters 2020:

Pearl Diver

Despre ce e vorba: romanțe romanticoase între un arici și un balon, un pinguin și-un urs polar, și 2 stridii.

Animația asta mi-a adus aminte, cel puțin ca intenție, de benzile mele desenate cu cei 2 pinguini care unul dintre ei îl iubea pe celălalt: o poveste relativ simplă care arată drăgălaș dar care te lovește la corazon când ți-e lumea mai dragă. E vorba despre compromisuri, despre comunicare, despre iubire neîmpărtășită și alte alea. Totul fără cuvinte și cu figurine stop-motion.

The Box

Despre ce e vorba: o gagică foarte anxioasă primește un pachet nesemnat chiar înainte să plece într-o călătorie. Ce-o fi în el?

Cei doi cititori și jumătate ai blogului au aflat deja că autoarea acestor rânduri știe ce-i anxietatea la prima mână. Ăsta e un film amuzant din perspectiva anxiosului și a spiralei de catastrofe din creierul lui, dar având în vedere că se petrece într-o lume în care gările sunt păzite cu pușcoace și lumea o ia razna de la pachete misterioase, e vorba și despre cum toți trăim pe buza unui atac de panică, ca societate, și nu e nevoie de mare lucru să ne împingă peste bord.

White eye

Despre ce e vorba: un hipster își găsește bicicleta furată și face cam mult tărăboi pe tema asta.

Aici se atinge o chestiune sensibilă vizavi de proprietate privată și litera legii, cât de importante sunt ele pentru cei care cred în forțele de ordine și care e costul lor uman. Hipsterul din film a pierdut o bicicletă, imigrantul ilegal care a cumpărat bicicleta pe piața neagră are mult mai multe de pierdut. Contractul social nu e la fel pentru toată lumea, pe oamenii din clase sociale diferite îi dor chestii foarte diferite, lucru care e complicat de înțeles inclusiv pentru români, vezi toate discuțiile care apar în preajma alegerilor.

Maradona’s legs

Despre ce e vorba: În vara lui 1990, doi băieței palestinieni se chinuie să-și completeze albumul Panini cu fotbaliști de la Cupa Mondială din Italia.

Ah, albumele cu autocolante din anii ’90! Cupele Mondiale din anii ’90! Ce amintiri! Un scurtmetraj pur și simplu plăcut și simpatic, contextul politico-geografic turbulent amenință mereu să intre cu bocancii în povestea asta despre un abțibild cu picioarele lui Maradona, dar nu intră, doar bâzâie de pe margine.

Tot din categoria „film cu 2 copii drăguți dintr-o țară unde nu aș vrea să locuiesc”, mi-a plăcut și Good night, despre un traficant de copii ghanez care vrea să-și saboteze singur misiunea pentru că se atașează prea mult de potențialele victime.

Dar acum, prieteni, hai să vorbim despre CULTURĂ ȘI ARTĂ. Foarte multe din filmele de la festivalul ăsta (și de la festivaluri în general) sunt ARTISTICE în felul ăla românesc Noul Val pe care îl cunoașteți, deși nu sunt românești: cadre lungi în care nu se întâmplă nimic, tăcere, mișcări lente, scenarii în coadă de pește care se încăpățânează să nu ofere nici o satisfacție narativă, și mai ales, timpi morți, foarte mulți timpi morți. Iar timpii morți într-un scurtmetraj sunt o chestie absolut de neiertat.

Nu sunt amatoare de blockbustere (n-am văzut nici măcar un singur film cu supereroi Marvel sau DC de ani de zile) și nici de clișee hollywoodiene ca alea care câștigă Oscaruri, dar nici nu-mi dau ochii peste cap ca intelectualii oripilați când cineva zice „În filmul ăsta nu se întâmplă nimic” pentru că uneori sunt chiar eu omul care gândește asta. Filmele independente, de artă etcetera au propriile clișee din care nu pot ieși, sigur că poate fi o intenție artistică în sine să refuzi plăcere sau răspunsuri ușoare privitorului, dar când toată lumea face asta în același timp, nu știu unde începe conformismul estetic și unde se termină alegerile artistice.  Într-o lume de Cristi Puiu, începe să ți se facă dor de Steven Spielberg.

Legat de asta deși nu neapărat, am văzut la Encounters un documentar intitulat The Vibrant Village, filmat undeva într-un sătuc din Ungaria unde se găsește, pare-se, o fabrică de vibratoare. Tot filmul era un montaj de cadre de la fabrica de vibratoare (unde lucrau femei) alternând cu cadre de la cârciuma din sat (unde pierdeau vremea bărbați). În timp ce mă uitam îmi treceau prin cap enșpe unghiuri de abordare posibile pentru un film care pornește de la satul ăla, și totuși omul care a făcut documentarul s-a mulțumit să observe niște case și niște oameni de la distanță și după aia filmul se termină pur și simplu fără să aflăm mai nimic despre sat sau oamenii din el. Poate nu e artistic să ai unghi de abordare pentru un documentar, nu știu, că nu sunt artistă.

În fine. Festivalul mai durează până la sfârșitul săptămânii și e disponibil online de oriunde.