Cimitir al tinereții mele, etcetera

Lume, lume! Vești de zile mari: am terminat filmulețul pe care l-am anunțat prima dată prin douămiișaișpe și la care tot lucrez în salturi de atunci. De fapt au lucrat 11 oameni în total, nu numai eu. Rezultatul final are 8 minute (cel mai lung Nadiafilm de până acu) și e un (fel de) documentar (mai mult sau mai puțin) animat, pe care până la urmă am decis să îl centrez doar pe un singur profesor și amintirile foștilor elevi (și ale lui însuși!) despre el, puteți vedea traileru’ mai sus. Filmul propriu zis nu știu când o să-l vedeți, dar voi anunța aci, bineînțeles. „O poveste despre școală, despre copii și despre adulții care i-au dezamăgit atunci când ar fi trebuit să-i educe și/sau să-i apere” (ar trebui să scrie în ghidul teve).

Cu ocazia asta am reflectat iarăși la chestiuni școlare, mai ales că ele constituie un subiect de conversație de interes zilele astea. În România înțeleg că tocmai s-a petrecut bacalaureatul și un vlogăr tânăr de mare popularitate a zis cum că școala nu e din cale-afară de folositoare pentru elevi, iar „Riga Cripto și Lapona Enigel” e o bălăreală sinistră rezultată din prea multe droguri. M-am gândit și eu de multe ori la ce îmbunătățiri aș face sistemului de educație dacă aș fi șefa lui. La Riga Cripto nu m-am mai gândit de mult pentru că e într-adevăr o poezie de căcat și nimeni nu ar trebui obligat să citească Ion Barbu decât eventual ca pedeapsă sau metodă de tortură psihologică.

Aș zice că sunt 2 probleme de bază care trebuie discutate, și aia cu folosința școlii pe care a menționat-o junele cu pricina e una validă, sigur. Școala are multe scopuri, unul dintre ele de pildă e social (educația obligatorie s-a înființat ca să nu mai fie trimiși copiii săraci la muncă la vârste fragede). Alt scop important e să ne pregătească într-o anumită măsură pentru „câmpul muncii” și pentru viața în societate în general. Da, ar fi foarte bine să existe în școli niște cursuri care să învețe lumea despre educație sexuală și consimțământ și alte alea, să-i învețe cum să umble cu banii și să-și facă facturile, să-i învețe cum funcționează instituțiile politice din țara lor și din lume și pentru ce votează. În loc de analiză obligatorie din Riga Cripto ar fi mult mai util să se pună accentul pe analiza un articol de ziar: cât de părtinitor e limbajul, câte surse sunt citate? Cum îți dai seama dacă o sursă de informație e credibilă?

A 2a problemă însă e că școala nu poate fi evaluată doar în cheia utilității pentru viața postșcolară de roboțel din sistemul capitalist multilateral dezvoltat. Sistemul ăsta ne cam distruge planeta și ne face nefericiți pe mulți momentan. Avem nevoie de oameni cu minți deschise și capabile să critice și să schimbe chestii, iar oamenii ăia nu se formează la creier dacă îi pregătești doar pentru ce face bani fix acum și ce există deja. Plus că omul nu trăiește doar cu pâine, cum a zis un nene deștept. Există și cunoaștere de dragul cunoașterii, există artă, cultură generală, frumusețe, joacă, etcetera. Sunt ferm convinsă că o felie mare din programa școlară trebuie și are dreptul să fie complet inutilă din punct de vedere muncitoresc-utilitarist la primă vedere.

Doar că lucrurile aparent „inutile”, bune pentru corazon și minte, creative și complexe nu se pot învăța prin metode primitive și lipsite de creativitate, și aici băiatul ăla cu vlogul poate iar are dreptate. Să luăm de pildă literatura. Mai demult mi-am exprimat pe Feisbuc părerea cum că literatura ar trebui scoasă din programă în forma ei actuală, și unii au fost indignați: cum, Nadia, să nu învățăm copiii să iubească cititul? Mă scuzați, eu sunt un om care citește o groază, da’ asta cu iubirea e chiar ultima chestie pe care o face ora de literatură din școală.

În România, materia obligatorie și intens tocibilă e formată numai din literatură românească de pe vremea lui Pazvante, de foarte slabă calitate (ca majoritatea literaturii românești „clasice”, mă scuzați din nou); în Anglia, e compusă în mare parte din cărți victoriene cam necitibile din motive de dificultate a limbajului și pentru că pe vremea aia nimeni n-avea un editor care să-l oprească din bălărit. În ambele țări elevul învață ca papagalul o serie de comentarii literare din care nu înțelege mare lucru, dar pe care trebuie să le reproducă după aia întocmai la examen. Așadar iese din școală, probabil, cu impresia că toate cărțile sunt la fel de scorțoase ca alea cu care i s-a făcut capul calendar la ora de literatură, și că cititul e o activitate pentru tocilari nesuferiți. Și atunci la ce bun?

Dar dacă în loc de o programă strictă elevului i s-ar oferi acces la cât mai multe cărți, recomandări și context, și ar fi încurajat să citească și să vorbească despre ceva ce-i place lui? Eh, dar atunci ar trebui să fie și profesorii ceva mai deștepți și să poată dezbate și aprecia calitatea argumentării în loc să o compare pur și simplu cu un comentariu standard. Și să fim cu toții mai puțin snobi (dacă elevului îi plac, de pildă, sefeurile, și nu „Enigma Otiliei?” Dacă elevul e de părere că Riga Cripto e o poezie de căcat?). Toată structura ar trebui schimbată din temelii, deci, și ar trebui să fie despre citit și literatură în general, nu despre venerarea valorilor prăfuite ale neamului. Iar asta e doar o singură materie. Aș avea de pildă o tonă de zis despre cum pe mine „ora de sport” din școală m-a traumatizat în așa hal că nu m-am mai apropiat de activități sportive după aia, dar stăm aci până mâine în ritmul ăsta.

Și altă treabă la care trebuie să ne gândim e dacă chiar avem nevoie de cantitatea industrială de teste, examene, testulețe și alte competiții pentru note. Sigur, oferă părinților o oportunitate să se laude cu odrasla, sau să-și terorizeze odrasla pentru că nu se ridică la înălțimea așteptărilor, iar în Anglia face parte și din obsesia foarte englezească cu ierarhizarea în varii clase, dar nu mi-e clar care e beneficiul pentru elevul propriu-zis. Păi cum, veți zice, ființa umană trebuie motivată prin competiție, premiu și pedeapsă, altminteri nimeni n-ar mai învăța nimic niciodată! E o teorie din același registru (foarte de dreapta pe axa politică) care zice că oamenii trebuie forțați să muncească pentru că altfel suntem cu toții leneși în principiu și ne-ar lua mama dracului ca societate.

Eu aș zice că dimpotrivă, e în natura ființei umane să vrea să învețe chestii și să facă ceva cu timpul ei, ar fi un coșmar să fim nevoiți să stăm absolut degeaba toată ziua, ca femeia aia din povestea cu Tapetul Galben. Poate școala are nevoie de competiții impuse și pedepse pentru că te obligă, în mare parte, să faci lucruri plictisitoare și ne-motivante. (Din punctul ăsta de vedere chiar te pregătește pentru viață- mulți dintre noi au după aia joburi plictisitoare și ne-motivante.) Și dacă avem o programă alcătuită din lucruri care nu sunt nici utile cum vor blogării tineri și nici plăcute și degrabă înfloritoare spiritual, atunci de ce mai sunt ele acolo?

Nu știu, discutați între voi. Eu mă bucur că n-o să mai fiu niciodată elevă.