Album cu abţibilduri

Albumele alea Panini pe care trebuia să le completezi cu abțibilduri cumpărate la plic au fost una din experiențele frustrante chintesențiale ale copilăriei mele. Erau o chestie practic sisifică, unde obiectivul final se tot îndepărta de mine pe măsură ce ar fi trebuit să mă apropii: aveam din ce în ce mai multe dubluri, pe care trebuia să le schimb cu prietenii, dar ce te faci dacă, precum NadiaCopil, n-ai prieteni, sau ai cel mult o singură prietenă care are aceeași obsesie tâmpită ca și tine pentru albume cu autocolante?

În cazul ăla unica prietenă n-are cum să fie de ajutor prea multă vreme, și rămâi cu dublurile de gât, ți le lipești, drept consolare, pe penar, pe frigider, mă rog, oriunde, ca să nu le arunci și să creadă maică-ta că a dat banii pe ele degeaba. Doar că la un moment dat maică-ta își dă seama că albumul nu mai face progrese, că din plic nu mai răsar abțibilduri noi, așa că nu ți le mai cumpără oricum. Albumul rămâne incomplet, pe vecie- îl răsfoiești și privești cu jind la chenarele găunoase în care precis ar fi trebuit să fie pozele cele mai mișto, și te întrebi: oare ce se întâmplă când ai un album cu autocolante complet? Care e senzația?

Cred că din cauza asta n-am reușit nimic în viață, am fost traumatizată de aceste experiențe timpurii care m-au convins că n-are rost să depui efort pentru ceva, până la urmă oricum o să te împotmolești la mal ca la abțibildul nr 56, deși 57 îl ai deja în cinci exemplare. Cred că din cauza asta am început vreo trei filmulețe animate și un roman grafic și un curs de CSS și un proiect de îmbunătățire a propriei vieți, și de două ori școala de șoferi, și probabil nimic din toate astea nu vor fi terminate niciodată. Nici măcar pe bicicletă n-am învățat să merg.

Cu toate astea, insistam mereu să mi se cumpere alte și alte albume cu abțibilduri cu care să o iau de la zero, poate-poate. Am avut albume cu tot felul de chestii, și pentru băieței și pentru fetițe și chestii neutre gen animalele lumii, și varii povești Disney, și Sailor Moon, dar preferatele mele erau cele trei albume Barbie, intitulate respectiv Barbie Style, Barbie Star și Barbie Fashion. N-ai crede că poți să umpli atâtea pagini cu lucruri legate de o păpușă de plastic, dar Barbie era o femeie complexă cu o viață extrem de interesantă, trei surori mai mici și cel puțin 50 de meserii, plus că era nemuritoare și trăise în toate erele modei. Cel mai mult îmi plăceau paginile cu ținute speciale vintage, care aveau abțibilduri mai groase și aurii, și la o adică, dacă le aveai în dublură, nu era așa de rău dacă le lipeai pe frigider, erau plăcute estetic și fără album.

Mi s-au trezit amintirile despre albume cu abțibilduri zilele astea pentru că știu nește profesori de la o școală foarte specială din această țară, unde cineva cu multă inițiativă a avut o idee inovatoare- un album cu autocolante de pe care să zâmbească fețele profesorilor și altor angajați din școală, întru beneficiul elevilor.

Procedeul e mult simplificat și îmbunătățit față de firma Panini: riscul de dubluri nu există, stickerele nu se vând în înșelătoare plicuri sigilate. Tot ce trebuie să facă loaza de elev e să îndeplinească o sarcină școlărească cu care să-l fericească pe respectivul profesor, și gata: proful îi dă gratis un sticker cu moaca lui, iar el și-l pune în album. Ai rezolvat 10 probleme de matematică? Ai scris o compunere în spaniolă? Ai pictat o felicitare de Crăciun? Fuguța cu albumul după proful de resort- plus chestiuni mai abstracte și subiective, gen “10 puncte pentru bunătate”, pe care ți le dau asistenții. Și aduni stickere, și te mândrești, și te veselești, și muncești la școală din greu, de 100 de ori mai mult ca înainte, doar-doar o să strângi un album complet cu toată cancelaria. Nu? Nu? Așa funcționează creierele copiilor de gimnaziu, în teorie.

În practică, evident că moacele profesorilor au început să apară subtil în alte locuri, pe podele, călcate în picioare de toată lumea, pe garduri, pe veceuri, apoi și mai puțin subtil au început să se strecoare dincolo de granițele perimetrului școlar pe alte garduri și stâlpi, din ce în ce mai departe de locul fatidic unde s-a născut inițiativa. Unii profesori au fost zăriți în stații de tren aflate la 20 de mile de școală, unii poate vor fi zăriți în curând în trenul de Manchester. Un angajat al școlii, înarmat cu o lopățică specială, are datoria de a zgrepțăna stickerele buclucașe ori de câte ori le zărește într-o destinație nepotrivită, dar vaporul e deja pe mare, cum zice o zicală englezească. Unii profesori sunt mai zgârciți cu abțibildurile, sau mai vigilenți în a le păzi să nu le fie furate, poate că în școală funcționează deja o piață neagră în care cinci profe de teatru generoase se dau pe un prof morocănos de muzică. Elevii se plimbă pe coridoare cu profii în frunte, sau pe piept. În mod surprinzător, mi s-a spus că nu s-au găsit până acu abțibilduri mâzgălite cu puli în gură: până și elevii britanici sunt mai politicoși decât ai noștri.

Și când am auzit eu de chestia asta, întâi am zis: „Băi nene, tu faci mișto de mine, așa ceva nu există.” Dar apoi am zis imediat: „Băi nene, vreau și eu un album d-ăsta. Și abțibilduri pentru el.”

Așa că acum colecționez abțibilduri într-un album educativ cu moace de profesori, majoritatea oameni pe care nu-i cunosc personal. Majoritatea nu sunt din cale-afară de arătoși, plus că cine a făcut abțibildurile nu pare să fi avut cunoștințe de design grafic foarte extinse, așa că sarcina pe care trebuie s-o îndeplinească elevul ca să câștige abțibildul e trântită undeva pe fruntea profesorului, și formulată în așa fel că sună a fi o superputere a profesorului, fără legătură cu elevii. Dar nu contează. E un album mic, cu puține locuri, iar abțibildurile îmi sunt livrate de surse interne: pare că sunt șanse să îl umplu în curând. Asta e tot ce contează. Vreau un album cu autocolante complet.

Iar când voi avea un album cu autocolante complet, fără nici un loc gol, în sfârșit, după atâtea albume și atâția ani de străduință, am să …am să mă simt…

…Dracu’ știe cum o să mă simt? Abia aștept!

3 gânduri despre „Album cu abţibilduri”

    1. Imi aduc aminte de vara lui 90′ si gumele turcesti CinCin si Turbo. Era un fotbalist spaniol foarte rar, ala nu l-am avut niciodata, am uitat cum il cheama, cred ca Fernando Hiero. Am mai colectionat monezi, am avut intotdeauna o obsesie pentru monezi, ceasuri si portofele.

Comentariile sunt închise.