Totul e în regulă

După lupte seculare care au durat 30 ani, m-am apucat în sfârșit de animația propriu-zisă la următoarea mea capodoperă filmică, un pseudodocumentar inspirat de trauma-mi din copilărie cu un profesor de mate care trăgea la măsea și caftea elevi.

Problema e că odată cu această operațiune îmi revin în minte și corazon, pe lângă obișnuitele coșmaruri că am iarăși 12 ani și am uitat să-mi fac tema la mate, varii sentimente sentimentale de mult uitate sau reprimate. Adică, stai, nu sunt varii deloc. E unul singur.

Furie. Gen, furie. Sunt plină de draci.

Și cred că cel mai puțin sunt furioasă pe proful cu pricina, de fapt. Pentru că de la el nu aveam nici o pretenție nici atunci și acum cu atât mai puțin probabil să am. Era pierdut dinainte să-l cunoaștem noi. 

Sunt furioasă pe Inspectorat și poliție și directorul școlii și ceilalți profesori și în general pe toți adulții din jurul nostru care ar fi trebuit să facă dracului ceva atunci și n-au făcut nimic.

Sunt furioasă pe părinții celorlalți copii, deși au trecut zeci de ani și ceilalți copii îs acum adulți în toată firea ca și mine.

Sunt furioasă pe maică-mea, care și în zilele noastre susține că domnul X era de fapt un profesor de mate foarte OK care preda foarte OK. Maică-mea care l-a apărat pe domnul X într-o ședință cu părinții în care mama altei fete a ridicat problema cum că fiică-sa se cacă pe ea de frică în ora de mate.

Sunt furioasă pe taică-miu, care oricum n-ar fi făcut niciodată nimic să mă apere dar mai ales pentru că și el bea, poate la fel de mult ca domnul X, poate și mai mult, și la fel ca domnul X era deja pierdut înainte să îl cunosc eu, și deci nu se poate aștepta mare lucru nici de la el.

Iar toți adulții ăștia n-au făcut nimic pentru că probabil s-au gândit că nu e mare chestie. Ce mare chestie? Și pe ei i-au bătut alții când erau mici, și uite, au ajuns OK. Totul e în regulă.

Sunt furioasă de numa-numa pe toată lumea care crede că nu e mare chestie și totul e în regulă.

Sunt furioasă de-mi vine să arunc calculatorul pe geam pe niște idioți din America despre care tocmai am auzit într-un podcast, știați că în America e OK să bați copiii la școală? Iar un director de școală întreprinzător din Texas îi pune pe elevi să fabrice instrumentele pentru propria bătaie la ora de prelucrare a lemnului. Copiii traforează de zor și zic: Iete, poate acum fac o paletă care o să se rupă chiar pe spinarea mea. E amuzant! Ce glumă bună! Avem umor! Totul e în regulă.

Sunt furioasă pe profesorii pe care îi cunosc aici, care spun că bătaia ar fi providențială în școala unde lucrează ei dacă ar fi permisă, o școală-haos pentru copii săraci, turbulenți, tâmpiți la cap și care există doar ca să strice statisticile națiunii în diverse tabele. Așa e, loaze ca alea merită numa’ bătaie, păi eu nu știu? Ce, eu nu eram într-o clasă de copii săraci și turbulenți care stricau statisticile tuturor? Că doar de-aia ne-au lăsat pe mâna lu’ domnu’ X. De fapt, eu știu că prietenii mei glumesc. Avem umor! Totul e în regulă. Bineînțeles că și profesorii ăștia beau prea mult. Copiii săraci și turbulenți primesc întotdeauna ceea ce merită. Profesorii ridică din umeri: și noi suntem deja pierduți. Sau: dimpotrivă. N-avem nici o problemă, ne putem opri oricând. Totul e în regulă.

Sunt furioasă la culme pe toți cetățenii care s-au obișnuit din fragedă pruncie cu violența, acasă și în alte părți, dar sunt OK cu asta și nu-și dau seama în ce hal le-a spart ochelarii prin care văd lumea.  Problema sunt eu, de fapt. Sunt hipersensibilă, exagerez. 

Adevărul e că momentan chiar mă simt hipersensibilă. Și furioasă. Dacă mă calcă careva pe picior acum o să mă simt de parcă m-ar fi spintecat cu ferăstrăul, o să-i strig să se ducă în mă-sa. Noroc că locuiesc în Anglia, lumea nu prea te calcă pe picior. 

M-a întrebat psihoterapeuta mea de ce fac filmul ăsta de fapt, ce rost are? Adică e nasol să te gândești iar la chestii nasoale care s-au întâmplat în trecut. Păi, catharsis prin artă, nu? Am insomnie, am fobie de dentist, am făcut filmulețe despre acești pitici pe creier. Piticul ăsta e mai complicat, totuși. Am o secvență în care profu’ bate un copil ca la fasole, nu știu cum o s-o fac, n-am făcut-o, momentan lucrez în jurul ei. 

Nu există nici un sfârșit satisfăcător din punct de vedere narativ la povestea asta cu profesorul, probabil la nici o altă poveste, nimeni nu se face bine, nimeni nu-și cere scuze, Chestia Rea s-a întâmplat deja. Atunci ce rost mai are să spui povestea?

Am văzut de curând un film franțuzesc foarte artisticos și foarte lung care mi-a plăcut mult, se numește „Celine și Julie se plimbă cu barca”. Celine și Julie sunt două prietene care intră din când în când într-o casă misterioasă unde se petrece încontinuu o poveste din alt timp, una cu o crimă, mereu aceeași. Celine și Julie sunt și ele în poveste, nu se uită de pe margine, dar rolul e prestabilit. Crima se întâmplă iar și iar, Celine și Julie intră în poveste fix înainte să se întâmple Chestia Rea, dar nu pot face nimic, treaba asta le enervează la culme. Doar că la un moment dat se hotărăsc să facă ceva, își scriu singure alt rol, îl repetă, și povestea se schimbă. Desigur, ar spune un psihoterapeut, poate: Celine și Julie ar putea pur și simplu să nu se mai ducă la casa aia nenorocită.

Sunt furioasă pe toți bărbații care beau prea mult. Știu că există și femei care beau prea mult, dar fantomele mele trecute, prezente și viitoare sunt bărbați. Toți se amestecă în aceeași persoană care e și tatăl meu și iubitul meu și profesor de mate și prieten și văr și coleg și un tip oarecare pe care îl văd în oraș într-o sâmbătă seara oarecare, în teorie au fețe diferite dar în practică încep să văd una singură. Îi văd reacțiile încetinite și zâmbetul care e de fapt o grimasă și privirea aia caracteristică de om beat, cu pleoapele grele, și mai ales îl miros, mirosul e îngrozitor, întorc capul, dar tot mă ajunge, mi se întoarce stomacul pe dos. Îl aud cum i se împiedică limba în cuvinte, e ca un om de ceară care se topește. Filmul ăsta nu s-a întâmplat în trecut, se întâmplă, se va întâmpla. Dar sunt și eu în film (de ce?), nu mă uit de pe margine. Îmi torn și eu un pahar, că doar nu facem Ianuarie Uscat, oricum nu mai e ianuarie. Altceva nu pot să fac, nimănui nu-i place o muiere sensibilă și cicălitoare, Chestia Rea s-a întâmplat deja. Sau e predestinat să se întâmple, știu în ce punct al filmului am intrat. 

Iar dacă s-a întâmplat deja, ce rost mai are să ne văicărim? N-ar trebui să mai spun asemenea chestii în public, e de prost gust. Bunul gust e mai presus de orice. Totul e în regulă. 

5 gânduri despre „Totul e în regulă”

  1. realitate vs fictiune. greu a face distinctie intre ele. interesant, fiecare dintre noi avem secvente comune cu „Totul e in regula”. putini sunt cei ce pot iesi din bucla repetitiva a vietii de zi cu zi, cei ce pot schimba ceva, se pare ca Celine si Julie au reusit. PS: are you OK? 🙂

  2. e ok să pui problema pe tapet.
    poate realizează și alții că nu-s chiar ok pt că au trecut și ei prin asta, poate realizează și alții că nu-i ok să bea (poate caută ajutor), că nu-i ok să dai într-un copil, că nu-i ok ca un prof să terorizeze copiii la școală, că e o diferență între un prof bun (în accepțiunea adulților) sau sever și unul alcoolic și/sau cu probleme de comportament care terorizează copiii.

    îmi pare rău că ai trecut prin așa ceva. poate filmul te va ajuta cumva.

  3. Ah.. inteleg perfect ce zici. Nu e ok ce a fost chiar daca totul e OK acum. Nu trece asa usor, chiar daca spre asta tindem. Nu e ok sa nu mai vorbesti despre asta pentru ca e in trecut. Pentru unii e inca prezentul si asa se schimba lucrurile: prin a vorbi si a ne revolta ca nu e OK. Furia e sanatoasa: e semn ca vrei sa schimbi ceva dar sa te si vindeci. E bine ca ai acest talent sa poti exprima/ scoate durerea prin arta. Eu nu am talente. Sunt doar furioasa mereu…. si o sa tot fiu pana vad semne de schimbare in jur… in rest, totul e OK! Keep drawing – you are doing great! 🙂

  4. Imi aduc aminte de o poveste cu tata, cand era copil l-a batut invatatorul din sat la scoala. Tata s-a dus mai intai la bunicu sa se planga si bunicu i-a zis: lasa ca nu te-a batut degeaba, sigur ai facut tu o prostie. Cand a vazut ca nu rezolva nimic s-a dus la strabunicu care era cu totul alt om, ala a zis: cum sa dea ma in tine? Inainte a mai zis niste lucruri pe care nu le pot scrie aici. S-a dus cu tata la invatator acasa, ca locuia tot in sat si i-a rupt cu bataia pe invatator si pe fisu care a sarit sa il apere. De povestea asta inca se mai vorbea 40 de ani mai tarziu in sat. Pe strabunicu l-am prins si eu, avea aproape 90 de ani si inca mai arunca cu bastonul dupa vecini ca nu mai avea putere sa ii bata.

Comentariile sunt închise.