Dialog imaginar nereuşit cu un scriitor decedat

-pentru că n-a vrut să vorbească cu mine-

El era pierdut între gândurile lui care cuprindeau întreaga lume, refugiat în acea parte a sufletului lui pe care nimeni n-o putea înțelege sau consola, când deodată auzi vocea ei, și o urî în sinea lui că a rupt tăcerea și că încearcă să-i absoarbă sufletul astfel.

Nadia: Dle Dî Hî Lawrence, vreau să vorbim despre romanul dumneavoastră Fii și amanți.

O cititoare! Dintr-o dată, el se suci la 180 grade și o iubi în sinea lui. Cât de frumoasă îi păru ea acum, o femeie care aștepta, cu inima tremurândă și buzele ca niște petale de crin, să cunoască munca lui. Dar era ea capabilă cu adevărat să cunoască munca lui? Era ea în stare să se aplece asupra paginilor cu simplitate și dăruire, să accepte ce avea el de oferit, sacrificiul lui continuu de artist, singura formă de iubire pură, fără să ceară mai mult?

Nadia: Adică mai precis și la obiect, am o plângere de formulat.

…Evident, nu. Nu era în stare. El se închise iarăși în sine și se depărtă dureros de ea, cuvintele ei îl loveau ca niște pietre, în loc să ofere efectul calmant și înălțător al comuniunii dintre două minți omenești care vibrează de adevăr. Ea voia prea mult, voia să-l înghită cu totul, ca o amibă nesătulă.

Nadia: Dle Lawrence, reputația dumneavoastră vă precede, cum zice englezu’. Cu titluri gen Fii și amanți, sau Amantul doamnei nu știu care, să zicem că se formează anumite așteptări. Când am mai auzit pe deasupra c-ați fost interzis de mai multe ori pe motive de obscenitate, respectivele așteptări cresc ca o pâinică în cuptor. Cred că înțelegeți ce vreau să zic, nu? Aveam chef de nişte divertisment.

El și ea erau condamnați să nu se înțeleagă niciodată, să dorească de la celălalt lucruri pe care celălalt nu le putea oferi. Lovind în munca lui cea mai dragă, ea îl ținea practic în pumnii ei cruzi. El se lupta în interior cu propria furie!

Nadia: Adică mă așteptam să mă enervez, mai ales că am auzit că erați și protonazist sau ceva de genul ăsta, dar nu mă așteptam să mă plictisesc. Dle Lawrence, în loc de scene de sex amuzante sau măcar idei politice scandaloase mi-ați servit un tip care e însurat metaforic cu mă-sa (chestie cu care, credeți-mă, ca româncă, sunt deja obișnuită), și bălării pseudofilozofice repetitive…

El se închise iarăși în sine și se depărtă dureros de ea, vorbele ei îl loveau ca niște pietre, în loc să ofere efectul calmant și înălțător al comuniunii dintre două minți omenești care vibrează de adevăr.

Nadia: …ca asta. Ați mai zis asta o dată. Sau de trei ori. Serios, dacă ați fi zis fiecare chestie o singură dată, romanul ăla era cu 300 pagini mai scurt.

El zâmbi amar. Ce erau ei doi unul pentru celălalt? Prieteni, inamici, amanți, scriitor mort și cititoare care îl ia la trei păzește? De ce trebuia să se hotărască chiar acum și să distrugă vraja, de ce nu se putea ea mulțumi cu prezentul și clipa?

Nadia: N-aveți nimic de zis în apărarea dumneavoastră?

Cuvintele erau de prisos, simplul act al conversației cu ea îl obosea mai rău decât actul amorului. Ei trăiau în lumi complet diferite, era din ce în ce mai greu de îndurat. El își întoarse privirea spre cer, singurul spațiu la fel de profund și liber ca gândurile lui.

Nadia: Înainte să vă întoarceți privirea spre cerul profund și liber, puteți să-mi ziceți o chestie? Măcar ăla cu Amantul doamnei nuștiucare e mai scandalos pe bune sau tot așa, bălăreală?

Dar el refuză să o urmeze în întunericul inculturii ei.

2 gânduri despre „Dialog imaginar nereuşit cu un scriitor decedat”

Comentariile sunt închise.