Un ursuleț umilit

Azi așteptam în stația de tren din cartierul meu, când a apărut pe peron un grup de băieței în uniformă școlară, care purtau de asemenea șepcuțe cu urechi blănoase de ursuleț pe ele, naiba știe de ce. Profesoarele care îi mânau de la un cap la altul al peronului păreau foarte mulțumite că au în grijă un grup de ursuleți. Ursuleții, în schimb, erau nițel bosumflați, încruntați, își târșâiau picioarele. Unul dintre ei, mai ales, avea cârlionți castanii care se asortau de minune cu urechile de ursuleț, și arăta din cale-afară de umilit că e nevoit să apară în public în halul ăsta.

-Se uită la noi, a zis el. Se uită la noi cu toții, și râd de noi!

Ursulețul s-a răsucit pe călcâie și a privit în jur acuzator, căutând să întâlnească ochii batjocoritori ai altor cetățeni din stație. Eu mă cam holbam la el și chicoteam pe furiș, ce-i drept, așa că am întors capul. Un cuplu de bătrânei s-au făcut și ei repede că plouă și că afișajul cu mersul trenurilor e extrem de fascinant.

Alt ursuleț, pe un ton împăciuitor: Se uită la noi, într-adevăr. Dar să râdă de noi? Nu văd pe nimeni râzând.

Ursuleț 1, aproape în lacrimi: Nu, dar știu că râd de noi. În inima lor, râd de noi!

Aici ursulețul 2 l-a îmbrățișat tandru pe primul ursuleț ca să-l consoleze. Apoi s-au așezat unul lângă altul pe o băncuță să aștepte trenul, ursulețul împăciuitor ținându-l pe după gât pe ursulețul trist care se rezema de el.

Iar eu m-am gândit că m-am întâlnit cu ursuleții într-un moment interesant al masculinității lor incipiente: suficient de mari să le fie rușine că îi vede lumea cu urechi de ursuleț, suficient de mici să nu le fie rușine dacă îi vede lumea că sunt drăguți și afectuoși unul cu celălalt. În orice caz, e clar că în general costumașele astea drăgălașe „pentru copii” sunt de fapt pentru divertismentul adulților, nu?

2 gânduri despre „Un ursuleț umilit”

Comentariile sunt închise.