Am fost pițipoancă

Buffy intr-un maieu cu imprimeu de leopard
Idolu’ meu în materie de feșăn

Acum câteva seri, Gogu îmi arăta întru divertisment niște poze de la petrecerea lui de majorat cu colegii de liceu. Gogu a făcut liceul la Sf Sava, ăl mai liceu din București, un liceu cu tradiție, cu ștaif, cu olimpici, cu alumni de vază precum Adrian Năstase, Mircea Geoană și alți învinși ai alegerilor prezidențiale (învingătorul în aceste situații, nenea Traian Băsescu, a făcut liceul la Bacău). Ce mai, Gogu e din cu totul altă categorie socială decât mine, Sf Sava e un soi de Eton sau Harrow al României, nu?

Și uitându-mă eu la pozele alea din 1900 toamna cu adolescenți foarte beți, m-a frapat o chestie: fetele din Sava habar n-aveau să se îmbrace pentru o petrecere, mai ales pentru una de impact maxim precum un majorat. Toate erau în pantaloni lungi, în general blugi, și maieuțe sau tricouri în culori șterse, și pantofi comozi, și machiaj minim, și suprafețe minime de piele la vedere, practic era un soi de Maica Tereza Club acolo.

-Bă Gogu, am zis eu, gagicile de la voi n-aveau țoale de bairam? Uat dă fac iz dis?

-Adică ce vrei să spui? a zis el.

Așa că am scos de la naftalină și pozele MELE de petrecere din liceu. Ce-i drept, nu-s foarte multe, că nu prea mă invita nimeni la petreceri. Dar dress code-ul de bairam? Atâta lucru am avut și eu timp să învăț.

De pildă: un instantaneu de la un majorat o surprinde pe Nadia-de-18-ani stând pe scaun alături de prietena ei cea mai bună de la vremea respectivă (în general io și ea cam asta făceam la petreceri). Eu sunt îmbrăcată cu o rochie neagră de o scurtime ginecologică, care pe deasupra e scurtă în diagonală, adică într-o parte mai acoperă ea ceva, dar în ailaltă e practic o bluză. Prietena mea, mai conservatoare, are pe ea o cămașă încheiată la toți nasturii, dar fusta e cam de mărimea unei curele puțin mai groase. Amândouă părem al dracului de stânjenite și plictisite.

Alte poze de majorat dezvăluie alte minuni ale modei purtate de celelalte fete: o rochie verde brodată cu steluțe aurii, bineînțeles scurtă, și cu un decupaj mare pe șold, acoperit cu plasă, totul purtat cu pantofi verzi lucioși asortați; o rochie tip bandaj fără bretele, cu găurele strategice de-a lungul cusăturilor laterale; un guler gros de paiete de care se agață un soi de perdea de satin, bineînțeles decoltată și scurtă. La banchetul de absolvire, unde mi s-a zis că fetele din Sava au venit cu ținute de gală lungi, respectabile, eu m-am dus într-o fustă cu volănașe care abia îmi acoperea fundul și un corset cu buline, și cercei în formă de romburi, iar altă colegă a purtat o crinolină crețulie albastră lucioasă care în spate avea o trenă și în față era decupată până la chiloți, astfel încât toată fusta arăta ca o coafură cu breton, și lumea trebuia să se dea din calea ei când dansa, să nu-i pocnească cu trena. Ce vreau să zic e că eu n-am făcut liceul la Sava, OK?

Băieții arătau la fel în ambele seturi de poze. Ei sunt datori să se îmbrace mereu ca și cum abia au găsit ceva pe fundul coșului de rufe murdare.

Faza e că mereu dau peste ceva dezbateri internetice românești despre etica și estetica pițipoancei. E OK să facem mișto de nu știu cine că e îmbrăcată ca o pițipoancă și are botox și-și face selfiuri? E OK să zicem că e curvă? Suntem feministe radicale care vor să taie puțele bărbaților dacă obiectăm la asemenea evaluări și zicem că-s misogine? Sau, din contră, abdicăm DE LA MISIUNEA NOASTRĂ MORALĂ SFÂNTĂ dacă nu subliniem la orice pas diferența dintre madonă și pițipoancă?

Sigur că e OK să faci mișto de oricine pe orice temă, ba e chiar indicat, că doar d-aia avem free speech. Doar că dacă faci mișto pe bază de premiză greșită, s-ar putea să te faci tot pe tine de râs. Să lămurim o chestie. Stilul vestimentar n-are nici o valoare bună sau rea intrinsecă, totul e subiectiv și pe bază de context. Elegant și frumos e ce e considerat elegant și frumos în cercul în care te miști tu, degeaba zice casa McQueen că nu știu ce glugă cu cap de cal e ultimul răcnet, degeaba zic hipsterițele că eleganța supremă e Audrey Hepburn într-un film pe care ele de fapt nu l-au văzut. Aia e pentru bula lor, important e standardul din lumea în care trăiești. În România, în majoritatea spațiilor din lumea reală, cel puțin cât am fost eu acolo, standardul era piți bimbo, adică foarte țipător și decoltat  și decorat și hiperfeminin într-un stil oarecum caricatural.

Mi se pare, așadar, stupid să despice cineva firul în patru despre valorile morale pe care le dezvăluie stilul piți bimbo în România. Nu semnalizează nimic despre inteligența sau viața sexuală sau competența profesională a femeii respective, din motivul foarte simplu că e un stil mult prea răspândit și oarecum impus social. Ar trebui să fie deja o chestie pe care o acceptăm ca normală și să vorbim despre lucruri mai relevante- gen, nu știu, dacă femeia respectivă e o politiciană șmenară hoață, să vorbim despre hoție și să sărim peste partea în care bălim și simultan moralizăm pe tastatură, am dat și io un exemplu la nimereală.

Iar oamenii îs de 2 feluri: ăia care arată ca toată lumea din grupul lor ca să se integreze cât mai bine, și ăia care au propriile idei pe tema asta. Ăia din categoria a doua sunt cam 0,00000001 din specia umană, cred că am cunoscut maxim 3 la viața mea, eu nu mă aflu printre ei în nici un caz. Inclusiv rebelii rockeri sau mai știu eu ce se îmbracă la fel ca toată lumea  din subcultura lor, nu e vorba de originalitate în nici un caz, e o uniformă. Sigur că dacă uniforma ta aparține unui grup mai mic sau mai oropsit e mai curajoasă, dar nu toată lumea poate sau trebuie să fie curajoasă. Și sincer io cred că și dintre fetele alea de la Sava unora le-ar fi plăcut nițică pițipongeală, dar nu voiau să le creadă colegii mai puțin intelectuale. De ce nu? Sunt doar haine, e fun.

Se observă din nou că nu vorbește nimeni despre cum se îmbracă bărbații, da? Ei pot să ia de pe fundul coșului de rufe murdare ce doresc. Doar să nu fie ceva pe bune interesant în vreun fel, că atunci zice lumea că sunt ghei.

Io am mai zis pe-aci că nu mi-a ieșit niciodată să fiu feminină și dichisită, dar de încercat am încercat, chiar dacă nu s-a lipit de mine îndemânarea. Și în primul rând, de fapt, am încercat să fiu pițipoancă, pentru că voiam și io să fiu sexi și decoltată și colorată, și idealul meu de frumusețe era Buffy circa sezonul 1 înainte să se plângă Sarah Michelle Gellar că o bagă în prea multe fuste scurte. Și nu mi-e rușine deloc, nu mă consider mai puțin deșteaptă sau devreme acasă. De fapt, îmi plac fustele ginecologic de scurte în continuare, doar că nu mai am unde să le port, în țara asta e frig. Dar le am în dulap. Și nu mă pricep să aplic machiaj pe moacă, dar singurul produs de machiaj pe care îl folosesc frecvent e un ruj roșu țipător. A, am și unul albastru.

Ce vreau să zic e că n-am făcut liceul la Sava, sper că s-a înțeles. Am fost sunt pițipoancă.  Una ratată, ce-i drept.

 

4 gânduri despre „Am fost pițipoancă”

  1. Imi aduc aminte de o zicala americana, probabil de cowboys: sa nu iti fie rusine sa mergi pe strada, chiar daca esti in curu gol, atata timp cat ai o palarie pe cap.

  2. Pitipoancele din anii 80 -90 aveau cerceii rotunzi, imensi, si culori neon, o nebunie. Pitipoanca mi-oi fi si io. A, si tunsoare cu chica! Colanti negri luciosi. Moda cu colantii/leggins vad ca a aparut iar in suburbii. De unde cocluzia ca pitzi nu e creata si nu poate gi omorata, ea doar se transforma.

    1. Prefer culorile neon decat negru si gri si bej peste tot. Mai ales iarna si toamna e jale, unde te uiti imprejur vezi numai non-culori. Noroc ca am eu palton albastru-verde-paun. Si palarie rosie. Si manusi mov.

Comentariile sunt închise.