Înapoi la școală

Am anunțat acum vreo sută de ani că vreau să fac un desen animat despre cât de nasol e (sau, cel puțin, era pe vremea mea) să fii elev în România. Desigur, de atunci a curs multă apă pe Dunăre, așa că un observator exterior imparțial ar putea crede, pe bună dreptate, că am uitat sau că proiectul cu pricina a ajuns în același loc ca alte 1500 de idei ale Nadiei, adicătelea nicăieri.

Dar iată că nu! M-am apucat, totuși: am luat interviuri, am înregistrat voci, am convins o fată drăguță să compună muzică, și, cel mai important: construiesc o mini-clasă în care să se petreacă acțiunea. Adicătelea nu e asta partea cea mai importantă, cel mai important ar fi fost să termin un storyboard ca lumea întâi, dar mini-clasa e partea cea mai distractivă și eu am obiceiul să sar mereu direct la distracție. După cum se poate vedea din pozele atașate care conțin momente din procesul de creație, băncile sunt adecvat de murdare și mâzgălite cu mini-puțulici și mini-Muie Dinamo (opera lui Gogu), iar pentru pereți am pictat figuri marcante ale culturii și istoriei neamului (cred că Alecsandri și Mihai Viteazul au ieșit cel mai drăguț), stema patriei și, bineînțeles, nelipsita icoană. Cu stema am comis un anacronism (am aflat după aia de pe Wikipedia că coroana nu s-a adăugat la găina jumulită de pe stemă decât mai încoace), dar asta e, atenția la detalii nu m-a caracterizat niciodată.

Filmul e în continuare extrem de departe de a fi gata, dar dacă mă calcă o mașină mâine pot măcar să las moștenitorilor (lui Gogu?) un plan pe care să-l continue întru amintirea mea, ca Ultimul Film Neterminat al lui Orson Welles. M-am gândit să-i anunț și pe cei 2 cititori și jumătate ai blogului ca să fie clar că mă ocup și cu alte lucruri în afară de excursii și autocompătimire.

În timp ce mă străduiam să-mi amintesc cam cum arătau aceste clase din anii 90 (gimnaziu, cimitir al tinereții mele, etcetera, etcetera) am căzut cam zdravăn în găleata cu anii 90, care nu e o găleată plină cu nostalgie cât cu senzația că perioada aia a fost cumva mai vie și mai lungă decât restul vieții mele de după aia. Probabil că e normal și că așa simte toată lumea despre copilăria lor. În ultima vreme m-am tot uitat la emisiuni vechi cu Marius Tucă pe iutub despre varii tărășenii pe care mi le aminteam vag, ba chiar și la dezbaterea Iliescu-Constantinescu din ’96. În 96, Constantinescu era nenea ăla care urma să salveze țara și cu care vota toată lumea din jurul meu. Ca adult, e amuzant-trist să constați cât de subțirel era fundamentul speranțelor, chiar nu era mare lucru de capul lui nenea. Întrebarea aia cu „Credeți în Dumnezeu” a fost o tâmpenie, pe bune acu.

4 gânduri despre „Înapoi la școală”

Comentariile sunt închise.

%d blogeri au apreciat: