The C, the C, the open C

Nadia și Gogu, fericiți că au ajuns la plajă într-o zi în care toată lumea voia să ajungă la plajă

De ce se duce lumea la plajă?

Când te sui pe munte sau faci drumeții în natură, atracția mi se pare destul de evidentă: vezi natura și mai ai și satisfacția că ai suit muntele sau că ai mers nu știu ce distanță. Când te plimbi printr-un oraș, admiri arhitectură și te îmbibi de artă și cultură și alte alea. La plajă…să zicem că unii oameni înoată sau practică sau alte sporturi acvatice, dar majoritatea nu fac nimic. Adicătelea se pun pe niște prosoape pe nisip, cu burta sau cu fundul înspre soare, și chiar Nu Fac Absolut Nimic, toată ziua. Presupun că ideea e să te relaxezi și să te odihnești, dar dacă e vară și e sezon, orice plajă mai acătării la care are acces un cetățean de rând e supraaglomerată- nu prea ai cum să asculți valurile și să contempli marea în mod relaxant. În loc de asta, asculți chirăiturile unui plod căruia i-a dat frati-su cu nisip în ochi și contemplezi burțile păroase a sute de indivizi necunoscuți.

Cum îți tihnește? Cum poți să stai atâtea ore fără nici un fel de stimuli mentali? Care-i poanta?

Habar n-am. Și totuși și io mă reped la plajă cu prima ocazie, cu aceeași energie ca și restu’lumii. De pildă, uichendul trecut, în care a fost mai cald în Anglitera ca-n Tenerife, m-am încăpățânat să fiu dusă la plajă, în ciuda obiecțiilor lui Gogu, chiar dacă știam că tot restul Angliterei va dori și ea să se ducă la plajă, și drumul spre toate plajele posibile o să se întindă și dilate ca o gumă de mestecat, pavat cu acoperișuri de mașini care nu se mișcă. De fapt habar n-am de ce îmi doresc atâta să fiu pe o plajă, chiar și una unde n-ai loc să scuturi un șlap fără să lovești pe cineva.

Cred că e și din cauză că sunt prost crescută într-ale vacanțelor de felul meu. Prietenul Nadiei, Gogu, de pildă, e un om bine crescut în experiența unei game largi de vacanțe posibile pentru clasa de mijloc românească, cât o fi fost și aia în anii 90: familia dumisale l-a plimbat cu mașina și cu avionul, la munte și la mare, prin patrie și prin alte țări din fragedă pruncie. Alți oameni care-au crescut pe lângă mine aveau bunici „la țară”, în locuri fotogenice și pitorești unde petreceau toată vara. Unii mai sociabili plecau în tabere. Eu una, singuratică și cam sărăntoacă, mă gândeam aproape cu groază la cele trei luni de asfalt și ciment încins în București, în general într-o cutie de chibrituri la etajul șapte, întrerupte de o singură întâmplare miraculoasă: o vacanță la mare, la sfârșit de sezon, că atât ne țineau buzunarele, doar o săptămână, că atât ne țineau buzunarele, dar O VACANȚĂ LA MARE.

Nadia la mare, circa acum o mie de ani

VACANȚA LA MARE era în fiecare an exact la fel: mergeam cu maică-mea, cu prietena ei cea mai bună și cu fiică-sa. Ne suiam în Rapidul București-Mangalia, care nu era foarte rapid și care m-a învățat prima dată în viață că marea nu stă pe loc, ci se mișcă în timp și spațiu, depărtându-se pe o distanță invers proporțională cu dorința ta de a ajunge la ea: în fiecare an, trenul mergea mai încet ca-n anul dinainte. Călătoria înspre mare conținea bilete de tren minuscule din carton, pe care controlorul ți le găurea cu o unealtă care arăta că o unghieră, compartimente de clasa a doua tapițate cu piele maro care se încingea groaznic de la soare, adulți ieșiți la fumat pe coridor și sandvișurile cu salam ale altor călători care parfumau tot vagonul. Eu și cealaltă fetiță ne păruiam pentru scaunul de la geam.

Cazarea de la mare era un soi de cămin sindicalist din Neptun cunoscut sub numele de Supraetajare, unde grupul nostru de patru oameni se înghesuia într-o cameră de doi. Mâncarea de la mare era un meniu fix cu bonuri de masă (o ciorbă, o tocăniță, o prăjitură uscată), servit în restaurantul foarte comunist al unui hotel care nouă însă ne părea oarecum luxos, dat fiind că avea restaurant și nume de hotel (sa zicem,Miorița), spre deosebire de supraetajarea noastră. Uneori, însă –ce bucurie! Ce extaz!- mâncam șaorma la Spring Time, în farfurii de plastic. Divertismentul la mare consta pur și simplu în zăcutul pe un prosop de dimineață și până seara, în general fără cremă de soare, într-un petec de plajă de maximum doi metri pătrați între alți cetățeni. (Culmea, nu-mi amintesc să mă fi pârlit vreodată, dar dacă oi muri de cancer de piele să știți că de acolo mi se trage.) Ca și acu, nu știam să înot, așa că mă bălăceam doar cu picioarele, printre alge unsuroase care mi se agățau între degete. În jurul nostru urlau eurodance-ul de la terase (YAYAYAYA COCO JAMBO YAYAYE! A KISS IS STILL A KISS IN CASABLANCA) și vânzători ambulanți pentru diverse spectacole cu Alexandru Arșinel și Adrian Copilul Minune. În fiecare seară acumulam zece-cinșpe noi ciupituri de țânțar, pe care le scărpinam la sânge, și cicatricile se amestecau cu alea din zilele dinainte și din zilele următoare. După toate standardele unui om normal, era o vacanță cam de căcat, care mai era și al dracului de scurtă. Și ce? Alta n-aveam, n-am de unde să scot niște nostalgii mai demne de nostalgie.

„Părinții mei n-au muncit atâta să ne scoată din clasa muncitoare ca eu acuma să mă piș în pădure în concediu”, zicea o colegă de serviciu de-aici din UK, explicând de ce nu merge niciodată în vacanță cu cortul. Cu cortul nu m-aș duce nici eu, și acum c-am fost în Provence și am mașină de spălat și uscător de rufe acasă, putem zice că m-am nărăvit la chestii cu dichis. Dar la o zi de căcat la plajă, cu toată lumea, tot mă trage ața. Oricum, cu încălzirea globală și libera mișcare a populațiilor din UE, Marea Britanie în primul uichend din mai a semănat o groază cu România. Am fost, deci, la plajă, am petrecut mai mult timp pe drum decât lângă mare, m-am înghesuit pe plajă cu alți români, și pentru prima dată într-o vară englezească m-au ciupit o grămadă de țânțari. Mi-am cumpărat sandale, pare a fi un an în care o să am nevoie de sandale. O să murim cu toții, dar înainte de asta mă simt ca acasă.