Viața ca o telenovelă

Am făcut o mică bandă desenată despre tendința mea de a căuta emoții telenovelistice cu lumânarea, o găsiți în întregime la Liceul Cosmic.

Legat de asta, tocmai am terminat de vizionat pe Netflix serialul de mare angajament Crazy Ex-Girlfriend (toate 3 sezoanele în vreo 3 săptămâni), și în afară de faptul că mi-a plăcut foarte mult și am chiaunit pe toată lumea la cap vorbind despre el, mi-a fost de folos ca un soi de terapie într-un fel, pentru că am empatizat cu protagonista supărător de mult.

(Anti?-)eroina serialului, Rebecca, are (îmi place să cred) probleme la mansardă mult mai grave decât am avut eu vreodată, și face niște chestii care (îmi place să cred) mie nici nu mi-ar trece prin cap, dar face și mai ales gândește și chestii care mi-au trecut prin cap și care mai precis mi-au tot otrăvit capul. De pildă, asta e uneori vocea mea interioară către mine însămi:

În afară de partea cu slăbitul, ăla e un pitic care m-a sărit, din fericire. Ăsta ar putea fi cântecul vieții mele sociale (de pildă când am încercat să dau o petrecere de ziua mea anul trecut). Iar ăsta ar putea fi cântecul lipsei mele de motivație (OK, mă identific și cu alte personaje, și da, serialul e cu cântece).

Eniuei, premiza e că Rebecca își imaginează că toate problemele ei (depresie, anxietate, neîmplinire, singurătate, etcetera) or să se rezolve instant dacă o s-o iubească un tip Josh, de care devine absolut obsedată, și se dă peste cap să facă treaba asta să se întâmple. Doar că, bineînțeles, odată ce Josh chiar pică în plasă problemele nu s-au rezolvat, pentru că n-aveau de fapt treabă cu Josh de la bun început.

Cu această ocazie am început și eu să privesc în altă lumină propria junețe, în sensul că dacă vă duceți înapoi în arhiva acestui blog o să găsiți multe articole (și desene cu pinguini) despre dramele mele romantice extrem de lacrimogene de când aveam vreo 20j de ani. Desigur, o revelație gen „cât eram de tâmpă” nu înseamnă neapărat că am aflat cum să nu mai fiu tâmpă pe viitor. E ușor să zici că fericirea ta nu depinde de alții și vine dacă ești OK cu tine în primul rând, dar e greu să fii OK cu tine când ești singur și te simți respins. Și oricum, presiunea socială pe muieri (fie că vine de la neamuri, anturaj sau produse culturale) e să-și facă din bărbați centrul Universului, multe din ele chiar asta fac din fragedă pruncie, iubi e mai important decât prietenele, jobul, hobby-urile, orice altceva, deci cu cine mai rămâi? (Cu tradiționalele pisici, probabil.) Cum ghicești exact cât trebuie să-ți pese ca să fii În Rândul Lumii dar simultan Nu Prea Disperată? Fata din serial greșește estimarea rău de tot, din varii motive, dar o înțeleg într-o anumită măsură.

Dar pentru mine nici măcar nu e vorba doar de contexte romanticoase, cel mai mult m-am identificat cu nevoia de a fi în rândul lumii în general. Prin asta vreau să zic că mi-a fost întotdeauna greu să leg și să mențin interacțiuni sociale, și că m-am simțit de multe ori, mai ales când eram mai tânără, ca o extraterestră printre oameni. Maică-mea, care se împrietenește cu aproximativ 560 cetățeni de fiecare dată când iese din casă, n-a înțeles niciodată de ce dorința mea numărul unu în copilărie nu era vreo ambiție măreață pentru viitor, ci să fiu înconjurată de prieteni și să mă placă lumea, și de ce sufeream atât de cumplit că nu-mi ieșea. La un moment dat mi s-a propus să sar un an la școală, și, spre frustrarea eternă a mamei (care încă se mai trezește din când în când), am refuzat: pentru ea, ăla ar fi fost un semn că crește un mic geniu, pentru mine, încă un semn că eram îngrozitor, iremediabil, inacceptabil de ciudată. “Am lipsit cumva de la școală în ziua când s-a predat cum să fii normal?” se întreabă protagonista într-un cântecel, și asta e o întrebare pe care mi-am mai pus-o și eu.

De câte ori am auzit asta la viața mea? De multe ori.

Și mai e ceva: așa cum Rebecca își imaginează existența ei ca pe-o serie de numere muzicale colorate, mirifice, impecabil coregrafiate, și viața mea interioară o ia uneori înaintea ăleia exterioare și, ca efect secundar, o face să pară cam gri. Nu mă înnebunesc după musicaluri, dar m-am distribuit cu siguranță în multe alte soiuri de povești imaginare. Filmele și cărțile sunt mișto, sunt magice, respectă momentele subiectului operei literare și totul se întâmplă cu un motiv bine întemeiat. E același gen de escapism pe care îl folosesc și oamenii care cred în dumnezei și alți prieteni închipuiți de largă popularitate, dar parcă și mai atrăgător (miturile religioase sunt de fapt destul de plicticoase și prost scrise). Cum ajungi să accepți că povestea ta n-are neapărat sclipici sau vreun sens? Din aceste dileme nu putem ieși.

Până la urmă însă, așa cum nu poți aștepta să-ți rezolve toate problemele un tip pe nume Josh, cu atât mai puțin n-o să ți le rezolve epifaniile provocate de un serial. Și uite-așa se întâmplă că și serialul ăsta se strică spre final și e mult mai prost scris în ultimele 5-6 episoade. Și cred că de asta, în loc să rămân cu mesajul sănătos că e contraindicat să te obsedeze un bărbat sau altul, gustul principal cu care am rămas e un crush pe un tip din serial care e foarte arătos, sexi și oarecum sociopat, și voiam ca protagonista să rămână cu el:

CAPCANA ROMANȚEI TELENOVELISTICE TE PÂNDEȘTE LA ORICE PAS, sunt o feministă ratată! Totuși, ținând cont că lista cu băeții mei preferați din seriale anterioare îl include p-ăsta:

și p-ăsta:

și probabil și alți criminali în serie și violatori, un crush pe un personaj care e un om nasol dar aproape normal (și foarte atent la chestiuni de consimțământ sexual) e un progres semnificativ. Voi astea care încă băliți după Khal Drogo (da, și ăla e un violator) aveți de învățat de la mine.

8 gânduri despre „Viața ca o telenovelă”

  1. Si eu am Netflix. In ultimul timp nu ma mai uit decat la Family Guy. Cred ca ma uit de vreo 15 ani. Dialogurile dintre Brian si Stewie mi se par geniale. Orice altceva ma plictiseste ingrozitor, am ajuns sa citesc benzi desenate.

    1. Brian si Stewie sunt singurele personaje OK din serialul ala. Dar benzile desenate sunt misto, obiectez la sugestia matale ca merita citite doar de plictiseala!

      1. Am vrut sa zic de fapt ca nu mai am rabdare sa citesc carti. Am reinceput sa citesc Michael Ende, de data asta in germana si Asterix. Prima revista Asterix am primit-o in 90′, de la ajutoare. Era in franceza, cel care a trimis-o si-a scris numele si adresa pe coperta, pacat ca nu i-am trimis nici o scrisoare. Revista inca o mai am.

      2. Si io sunt fan Asterix dar am inceput sa le citesc in romana, cand apareau la Editura Egmont. Thanks for sharing I guess? :)) De cand am acest blog cred ca am aflat mai multe despre viata ta, comentatorul meu nr 1, decat despre multi oameni pe care ii stiu in viata off-screen :))

    1. Spike e foarte hot si funny si desigur o borna semnificativa in pubertatea/adolescenta multor fete ca mine care au vazut Buffy la varsta la care li se trezeau hormonii- dar, desigur, este de asemenea criminal si violator. Csf? Ncsf.

Comentariile sunt închise.