Nadia la Festivalul BFI 2017: Țara moartă

 

Știam deja la ce să mă aștept de la Țara Moartă a lui Radu Jude, pe hârtie suna cam pretențios-artisticos și mai ales plictisitor: un slideshow cu poze din anii 1930 și ’40, acompaniate de înregistrări de arhivă cu propagandă carlistă/legionară/etc și vocea monotonă a lui Jude însuși, citind din jurnalul medicului evreu Emil Dorian. Până la urmă n-a fost plicticos deloc, e un experiment de montaj foarte simpluț, dar de efect, ca să zic așa- efectul fiind că te foiești în scaun și ți-e din ce în ce mai frică și greață, până la un deznodământ salvator când tragi aer în piept și totuși ți se mai servește o doză de fiere și în epilog.

Pus în pielea lui Dorian, te afunzi într-un soi de coșmar suprarealist în care cei din jur își dau jos măștile de oameni încet (și apoi din ce în ce mai repede) ca să arate o a 2-a față oribilă, iar printre poze cu obișnuitele freze, haine și mutre caraghioase „de epocă” se strecoară din ce în ce mai multe imagini absurde: copii cu puști în mână, copii făcând salutul fascist. Uneori imaginile sunt absurde prin juxtapunere: când Dorian vorbește despre evreii români care au murit sufocați sau de sete în trenuri de marfă în toiul verii, de exemplu, Jude ne arată niște cetățeni din aceeași perioadă făcând plajă veseli în aer liber. E un film de groază, doar că s-a întâmplat pe bune, treabă pe care, desigur, mulți compatrioți loviți în patriotism o neagă vârtos, inclusiv în varii comentarii onlain despre filmul ăsta. Io zic că ar trebui să fie proiectat în școli.

Până la urmă, ținând cont c-am văzut și Aferim! acum doi ani, am ajuns la concluzia că, indiferent de rezultat, îl apreciez pe Jude pentru tupeul de a lovi în iluzia nr 1 a românilor, aia că suntem niște oameni buni și toleranți mereu victimizați de alții, pe care am tot auzit-o sub formă de axiomă de când mă știu, și m-am mirat de fiecare dată. Nici celelalte filme din Noul Val nu sunt tocmai pline de oameni buni și generoși, într-adevăr, dar plutește întotdeauna o aromă de Sistemul E De Vină:  Comunismul și Postcomunismul Mizer Ne-au Distrus, suntem niște biete victime ale unui regim impus din exterior, ne-am descurcat cum am putut, înainte de comuniști eram niște oameni de aur, prosperi și viteji. Când colo, iată, am fost nasoi de-a lungul istoriei și încă proactiv: am avut sclavi, am comis masacre din proprie inițiativă, interbelicul nostru mirific după care suspinăm cu nostalgie e mânjit cu sânge, și tot așa. Când exclami cu entuziasm, precum un militar citat de Dorian: „Bă Costică, am omorât la jidani de mi-am săturat ficații!”, nu prea mai merge să te dai victimă oropsită.

Și totuși, în timp ce evreii mor, sunt puși la muncă silnică și dezbrăcați de drepturi, românii se simt victime mai abitir. “De-aia ne mor nouă copiii în război, că să le facă jidanilor țară în Transnistria?” strigă o femeie la coadă la rații, închipuindu-și poate că celor deportați li se oferă moșii cu vilă odată ajunși la destinație. “Prea vă răzbunați acuma, prea multă nedreptate, dar lasă că se întoarce roata”, zic alți cetățeni creștini, cu zâmbete martirice, după întoarcerea armelor, ca răspuns la cele câteva procese ale criminalilor de război. Apoi, desigur, majoritatea criminalilor se reprofilează și devin comuniști, că doar nu e frumos să ții râcă prea multă vreme, românii sunt oameni buni. Nenorocirile povestite de Dorian – pogromuri, jafuri, oameni bolnavi alungați din spital pentru că sunt evrei- îți fac părul măciucă, dar abia ipocrizia generală sună cunoscut, și-ți dai seama că s-ar putea întâmpla din nou, la dracu’, fiecare dintre noi ar putea participa. Nu neapărat cu evrei, nu de alta dar nu prea au mai rămas pe la noi, dar văd că isteria anti-homosexuali actuală începe în același registru: prea multă toleranță, prea multă corectitudine politică, dom’le, am îndurat destul.

Cred că Jude s-a obișnuit cu înjurăturile, eu una îl încurajez entuziast să facă și-un film despre cât de primitivi și violenți erau dacii, ca să pună capac la toate și să facă apoplexie toți daco-fanii în ii.

Toți vrem să credem că suntem oameni buni (deși majoritatea, inclusiv eu, nu suntem), și fiecare popor se vede probabil în culori mai ales pozitive, mă îndoiesc că există vreo nație care se autodescrie drept nație de oameni răi și intoleranți. Dar unele stereotipuri culturale par să aibă măcar o vagă rădăcină în realitate (de pildă, politețea excesivă și reprimarea emoțională a englezilor middle- și upper-class), pe când asta cu românii buni și toleranți e absolut științifico-fantastică din punctul meu de vedere, mai nimic din propria-mi experiență de 23 de ani în țara-mumă nu m-a îndreptat vreodată spre concluzii similare.

Români cumsecade și generoși, ca indivizi, sigur, cunosc destui, cum să nu. Dar să fie bunătatea, toleranța și generozitatea caracteristice pentru societatea românească? Aș zice chiar dimpotrivă: mi s-a părut mereu că printre trăsăturile culturale cele mai încurajate social se află tocmai o intoleranță agresivă în care fiecare se simte dator să-i pună pe alții la locul lor, să-i critice, să le controleze și analizeze fiecare aspect al vieții, inclusiv în aceeași familie sau între prieteni, nu cumva să-și ia nasul la purtare și să creadă că au dreptul să facă ce vor sau ce le place. Recunosc chiar că și eu manifest aceste apucături, laolaltă cu obsesia autovictimizării (și a uitării voite a propriilor mizerii comise împotriva altora). Un popor tolerant, bun, generos și cald, vă rog să mă scuzați însă, n-am observat.

Poate pur și simplu n-am eu ce-mi trebuie ca să mă bucur de bunătatea asta, e posibil. Poate axioma are nevoie de un soi de asterisc, notă de subsol scrisă mărunt, ca în contractele de la bancă:

“Românii sunt buni, toleranți, generoși, primitori și calzi*

*dacă nu ești femeie, homosexual, evreu, țigan, ungur, arab, negru, copil, bătrân, șchiop, orb, surdomut, bolnav, nebun, sărac, urât, prea gras, prea slab, completați pe linia punctată.”

Dar parcă ar fi prea lung așa, nu? Cine ar mai ține minte?