Pledoarie pentru divorț

O nevastă fericită și entuziasmată în filmul Lady Macbeth, pe care zic să-l căutați, că e mișto.

Deja nu mai e nici un secret că mă irită foarte multe chestii, și una dintre ele e admirația lipsită de spirit critic față de cupluri heterosexuale căsătorite de multă vreme.

„Extraordinar! Moș Ion Ceapă și baba Arpagica s-au căsătorit acum 500 de ani și încă sunt împreună! Care e secretul lor? Ce lecție extraordinară de iubire pentru tineretul flușturatic și depravat din ziua de azi! Pe vremuri iubirea era iubire, nu ca acum, când lumea se căsătorește la micul dejun și divorțează la cină! Oh, Moș Ion Ceapă și Arpagica, ce mult am vrea să fim ca voi! Click, like și share!”

Ceea ce e nițeluș pripit, ca să mă exprim eufemistic. Pentru că dacă am avea spirit critic, ne-am pune, iată, mai întâi, niște întrebări, după cum urmează:

-Care e contextul social în care s-au căsătorit Ion Ceapă și Arpagica? Care erau opțiunile lor dacă nu s-ar fi căsătorit, în special pentru Arpagica? Nu cumva ar fi murit de foame în postura de fată bătrână marginalizată, de exemplu? Dacă și acum e presiunea socială pro căsătorie așa de mare (și e, să nu pretindem că nu e), nu cumva era mult mai mare acum cinci sute de ani când s-au luat ei?

-În ce măsură au avut de ales Ion Ceapă și Arpagica în a se căsători unul cu celălalt? Întrebarea asta e relevantă pentru că extazul față de căsătorii longevive e boală internațională, și-am citit de curând un articol scris de o tipă care era de părere că mariajele aranjate din India sunt mai de succes decât alea vestice, pentru că rezultă în mai puține divorțuri. Mda. De unde putem trece la întrebarea următoare:

-În ce măsură ar fi avut Ion Ceapă și Arpagica posibilitatea să se despartă, dacă ar fi vrut? În primul rând, era măcar existentă posibilitatea aia în cadrul legal, religios și cultural în care au trăit ei? În al doilea rând, care ar fi fost consecințele? Arpagica, de pildă, ar mai fi avut din ce să trăiască? Ce s-ar fi întâmplat cu copiii? Cum ar fi reacționat famillile, prietenii, comunitatea lor în general?

Eu nu zic că nu e frumos când doi oameni rămân toată viața împreună din dragoste. E chiar foarte bine și frumos. Ce zic eu e că n-avem de unde să știm că ăla a fost motivul și nu altul, în condițiile în care totul în societate te împinge să te căsătorești și dup-aia te leagă cu lanțuri să nu te desparți, chestie valabilă inclusiv în zilele noastre și inclusiv în așa-zisa Lume Întâi (în Marea Britanie, de pildă, nu există divorț de comun acord. Iată o situație în care românii sunt mai progresiști). N-avem de unde să știm, chiar dacă Ion Ceapă și Arpagica ne spun chiar ei că așa e- în general oamenii nu prea recunosc că și-au irosit viața, sau că n-au avut încotro, nu? Și chiar dacă e așa, și ne bucurăm pentru ei, în ce măsură e remarcabil succesul lor, dacă ăsta e oricum singurul rezultat acceptabil? Eu una simt nevoia să-mi temperez entuziasmul.

Circula zilele trecute un articol despre lucrurile pe care le vrea Coaliția pentru Familie de la viața noastră ( în sfârșit, la spartul târgului, pare că s-au mai trezit și alții că nu e vorba doar despre gay), și una dintre dorințele lor era îngreunarea divorțului. Pe această cale, țin să fac din nou notă discordantă față de trendul popular și să afirm: eu sunt pentru ușurarea divorțului pe cât posibil (orice parteneriat pe care unul dintre parteneri vrea să-l părăsească devine oricum nul în practică, nu? și atunci ce rost are să pierdem vremea cu explicații, motivații și dovezi?). Pe deasupra, spre deosebire de specialiștii din reviste care îndeamnă lumea să-și salveze căsnicia prin orice metode, eu sunt pentru folosirea opțiunii divorțului de către mai mulți cetățeni atunci când e cazul. Departe de mine gândul că sunt pe lumea asta prea multe divorțuri: eu cred că sunt încă prea puține, că prea mulți oameni suferă fiindcă nu pot sau n-au tupeu să divorțeze, ba chiar își fac și copiii să sufere.

Ah, copiii! De câte ori n-am auzit în filme, și-n cărți, și-n argumentări lăcrămoase, povestea copilului traumatizat de vestea că se despart părinții? Ceea ce cu siguranță se întâmplă în destule cazuri, OK. Și totuși, nu știu cum se face că în viața reală am cunoscut mult mai des oameni traumatizați fiindcă părinții lor Nu s-au despărțit când trebuia, au „rămas împreună pentru copii” sau din mai știu eu ce alte motive, și i-au crescut în scandaluri care i-au marcat psihic pe viață pe copiii ăia.

Sunt convinsă că divorțul e o experiență foarte nasoală, dar e mai scurtă, și cel mai probabil mai puțin nasoală per ansamblu decât ani de zile de certuri, violență, frică, minciuni, amărăciune și alte posibile ingrediente ale unei căsnicii stricate care se încăpățânează să nu se rupă. Viață e scurtă, și totuși un pic prea lungă să te resemnezi cu așa ceva. Eu una sunt recunoscătoare că ai mei s-au despărțit când eram foarte mică, oferindu-mi astfel ocazia să cresc în liniște și pace și să pot să am o relație cât de cât OK cu amândoi separat în zilele noastre. Da, a fost greu, în special pentru maică-mea, dar asta mai ales pentru că societatea noastră multilateral dezvoltată e de căcat cu familii „ne-tradiționale”.  Când eram mică, nu prea înțelegeam de ce ai mei nu locuiesc împreună, dar pe măsură ce a trecut timpul am priceput din ce în ce că mi-au făcut un bine, mai ales când am aflat mai multe despre viețile de familie pe care le-au avut unii dintre cunoscuții mei.

Apropo, îngrădirea accesului la divorț e o metodă seculară de control al femeilor, deci orice perorație pentru “îngreunarea” lui e din start misogină (nu trebuie decât să aruncăm un ochi la cum trăiesc comunitățile ultrareligioase în cam toate religiile). Dacă ar fi putut să divorțeze, să împartă custodia civilizat și să-și vadă de viața ei, Anna Karenina n-ar mai fi avut nevoie să se arunce în fața trenului.

Până la urmă, un angajament “pe viață” are valoare numai dacă alegi de bunăvoie și în fiecare zi să rămâi în el, chiar dacă ai avea posibilitatea să te răzgândești, nu? Abia atunci putem să zicem pe bune că e o dovadă de iubire și devotament. Dacă e o capcană care se-nchide în urma ta, și gata, nu mai ai pe unde ieși până crăpi, altfel se uită toată lumea urât la tine- atunci ce rost are? De ce ne mai prefacem că are vreo treabă cu dragostea? Chiar nu pricep.

9 gânduri despre „Pledoarie pentru divorț”

  1. Nu știu de ce… din postarea asta…am rămas cu senzația că există presiune socială ca să te măriți.

  2. un pic complicat subiectul, social evoluam mai incet decat evoluam tehnologic. recent am citit despre monogamie, aceasta fiind o inventie relativ noua.
    mediul ne marcheaza mai mult decat educatia, copii schimba mult gandirea si scara de valori.
    dar ai dreptate referitor la ce era si ce este.
    chiar ieri mi s-a spus povestea unei fete nascuta, crescuta in US, absolventa IVY League, actualmente job pe Wall Street si dusa in India pt a fi casatorita !!! deci???

  3. Cunosc dubios de multe cazuri in care cupluri au divortat la putin timp dupa ce s-au casatorit, desi inainte de casatorie fusesera multi ani impreuna. Ultimul caz: 17 ani de relatie, 2 de casatorie. Oare de ce? Ce face cacatul ala de hartie din oameni?

    1. Da, se poate si asta. Delasare, „acu nu mai tre’ sa mai fac nici un efort sa fiu misto cu el/ea, ne-am legat pe viata”.

Comentariile sunt închise.