Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă

Episodul 1

Episodul 2

Apropo, părinții nu m-au lăsat să uit că la precedenta vizită, acum cinci ani, am îndrăznit să spun că abia aștept să mă-ntorc acasă. Unde acasă era Anglia, spre dezamăgirea lor. Cred însă că atunci eram mai dezorientată ca acum. Acum știu că am venit acasă, și mă duc înapoi acasă. Sunt un om cu două acasă. Nu e nimic rău în asta.

Ziua 1: Plec din București la cinci dimineața, cu aceeași mașină care m-a adus.

Spre deosebire de primul drum, mergem pe lumină, așa că am ocazia să văd frumusețile patriei, valea Oltului, mănăstirea nuștiucare, stațiunea nuștiucare, cetatea nuștiucare, popasul de la Dedulești, sunt multe lucruri de văzut și-n România, îmi zic. Adică de fapt eu nu m-am prins în ce constă atracția popasului de la Dedulești, dar părea cel mai plin de viață loc pe unde-am trecut, mulți cetățeni forfotind în jurul unor cârciumi cu miros de mici, contrast intens cu restul peisajului drumețesc, presărat cu case în paragină dezolantă. Trebuie să fie deci o fântână a vieții acolo. Poate că România rurală e pe moarte, poate că e abandonată din ce în ce, ca lovită de apocalipsa zombilor, dar atâta timp cât încă există popasul de la Dedulești, mai există speranță! Capul sus, tovarăși.

Ar trebui să mai călătoresc și prin România cândva, cuget eu, moțăind pe bancheta din spate, pentru că sunt insomniacă și nu pot avea pretenția să dorm de-a binelea într-un vehicul în mișcare, dar mașina se transformă într-un soi de autobuz zburător, pe fereastră se văd stelele, un fel de barză uriașă fâlfâie din aripi pe lângă noi, și mă trezesc, pentru că adormisem. Iată, am îmbătrânit, acum pot dormi în vehicule în mișcare, ba chiar aproape am ajuns la Arad- care la lumina zilei se arată destul de drăguț și cu aromă germanică, cel puțin prin centru.

La Arad e încă devreme, facem popas într-o cameră de hotel foarte albastră, într-un hotel în care totul e albastru, responsabilul cu decorațiunile a văzut probabil The Shining și și-a zis, domle, ce-ar fi dacă aș face un hotel scăldat în sânge ca ăla? După care șeful lui a răspuns, ah, ce idee bună, dar hai să facem ca în reclamele la tampoane, înlocuim sângele cu cerneală albastră, e mai frumos. Hotelul albastru e ăl mai fruncea din Arad sau ceva de genul ăsta. În cameră avem un meniu cu multe pagini, în trei limbi: vă poftește inima „minestra come in Bihor”?

Arad, orașul lovit de pojar și sifilis, văzut din Hotelul Albastru

Eu mă gândesc în continuare la epidemia de pojar. Auzi, întreb- care crezi că sunt șansele ca un copil cu pojar să fi trecut prin hotelul ăsta? Nu-ți face griji, mi se răspunde. În hotelurile din orașele de graniță boala rezidentă e sifilis, nu mai e loc de altceva. (Din nou trebuie să zic, iertați-mă, arădeni! Dar chiar așa am auzit, și sunt devotată adevărului jurnalistic.)

Apoi, dintr-o dată nu mai e devreme pentru că suntem blocați în trafic în drum spre gară și aproape pierdem trenul. Pentru a treia oară, iertați-mă, arădeni, dar: la pojar mă așteptam, la sifilis mă așteptam, la trafic pe o distanță de trei sferturi de aruncătură de băț nu mă așteptam, nici nu știu ce să vă mai sfătuiesc (în afară de VACCINAȚI-VĂ DRACULUI COPIII care rămâne valabil). Totuși nu pierdem trenul: un Intercity hodorogit ne duce la Budapesta.

Trăiesc pentru prima dată senzația de străinătate completă, de extraterestru, până și-n locuri vorbitoare de germană mai înțeleg o vorbă-două, gleis înseamnă peron, Hauptbahnhof e gara centrală, știu unde mi-s peronul și gara măcar, e un început, maghiara în schimb e absolut hieroglifică, NU SEAMĂNĂ CU NIMIC ALTCEVA. Ne holbăm la numele stațiilor și străzilor ca vițeii la poarta nouă. Cum ajungem la cazare? Din fericire, nenea de la cazare se îndură și ne ia cu mașina, și pe drum nu pierde ocazia să facă reclamă turistică mirificului oraș, unde până și metroul e de interes: „Neapărat să mergeți cu linia 1”, zice nenea. „E monument istoric, primul metrou din lume: peste 1000 ani vechime!” Orice s-ar spune despre unguri (și românii spun multe, oho, câte spun), trebuie măcar aici să ne recunoaștem învinși: acum o mie de ani noi sigur n-aveam metrou. Din păcate, n-am avut ocazia să merg cu monumentul istoric, dar ținând cont de tehnologia de la 1017, presupun că se aseamănă mașinii din bolovani a lui Fred din Familia Flintstone și trebuie să frânezi tu cu călcâiul, deci tot răul spre bine.

Petrecem seara plimbându-ne turistic pe malurile Dunării și apoi chiar pe Dunărea propriu-zisă cu un vaporaș, căscând gura la frumusețile improbabile ale Budapestei. Nu știu de ce sunt improbabile, poate pur și simplu nu mă așteptam eu la ele, mai ales că drumul cu trenul prin Ungaria e extrem de plicticos, o câmpie cenușie cât vezi cu ochii (vă rog să mă iertați și voi, maghiari). Totuși, dintr-o dată, poc! un oraș frumos. Ce profil elegant, ce arhitectură! Iar oamenii din el știu bine că au pe mână un oraș frumos, ba chiar sunt chitiți să-l vândă pentru fiecare bănuț posibil. La tot pasul suntem asigurați, cu zâmbete pline de spirit antreprenorial, că NU E PREA TÂRZIU SĂ VEDEM ORAȘUL, Budapesta nu doarme, NU E PREA TÂRZIU SĂ MÂNCĂM, restaurantele ne așteaptă cu brațele deschise, NU E PREA TÂRZIU PENTRU NIMIC, să nu ne temem, suntem în siguranță, să bântuim în voie până ne doboară somnul- ceea ce și facem.

Parlamentul lor e mai frumos decât al nostru. Deși al nostru e cu siguranță mai mare

Ziua 2:  Zăresc în metrou, în drum spre gară, un afiș din care înțeleg vag ceva cu STOP și Bruxelles. Maghiarexit? Iacătă că nu e așa de impenetrabilă nici maghiara. Sau poate scria IUBIM BRUXELLU’, STOPAȚI JIGNIRILE LA ADRESA LOR, dar, nu știu de ce, mă îndoiesc. În orice caz, plecăm mai departe. Destinația: Frankfurt, într-un tren plin cu adolescenți basketbaliști, unul dintre ei muzician aspirant. Îi admir anduranța de a bate darabana în minge practic încontinuu timp de șapte ore. Când se mai oprea din când în când, mai că mă întristam, dovadă că o ființă umană e capabilă să dezvolte Sindromul Stockholm într-o gamă largă de situații.

Înnoptăm în Frankfurt, în condiții complet neremarcabile. Sincer, Frankfurtul însuși pare neremarcabil, deși, ce-i drept, nu prea am avut timp să mă plimb prin el.

Ziua 3: Alte trenuri spre casă: schimbăm în Amsterdam, apoi în Bruxelles, unde peroanele sunt patrulate de paznici înarmați până-n dinți. Pentru siguranța populației, presupun, într-o zonă lovită de terorism, dar pe mine nu mă face să mă simt în siguranță, ba chiar dimpotrivă. Încerc să nu mă holbez chiar ca la felul șaișpe, dar n-am mai văzut niciodată arme de foc adevărate atât de aproape. Acu înțeleg mai bine ce-mi spuneau niște oameni astă-vară că-n Europa continentală e atmosferă de răzbel.

Ultimul tren al zilei e Eurostarul care ne depune înapoi pe insula britanică. Ba nu, ultimul tren al zilei e ăla care ne duce din centrul Londrei în suburbia unde locuim, și bineînțeles că are întârziere și se mișcă ca melcul. Ceea ce mă face să simt că m-am întors acasă! La acasă doi, mă rog.

Așadar, după lunga călătorie terestră dus-întors la acasă unu, mă găsesc vag nemulțumită, ca o sticlă de șampanie care nu face POC. Trecuse atâta vreme fără să mai vin prin România încât nu știu exact la ce mă așteptam, vizita în patrie căpătase în mintea mea proporții mitice, credeam că o să-mi schimbe viața, că o să îmi rearanjeze toate întrebările existențiale. Când colo, e ca și cum nici n-ar fi fost, și sunt la fel de confuză ca întotdeauna.

Dar măcar am făcut-o și pe-asta. Mai știți pe cineva care-ar irosi atâta timp pe drum de bunăvoie și nesilit de nimeni? Cine are nevoie de sfaturi despre trenurile europene, să mă contacteze cu încredere.

8 gânduri despre „Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă”

    1. Prima dată am citit din greșeală „mi-a plăcut nițel mai mult ca dușul” și am avut un scurt moment de confuzie. 😀 Cred că e momentul să-mi mai curăț ecranul la laptop.

  1. Imi plac mult povestirile tale si cu atat mai mult imi plac cand sunt din calatorii. Imi place sa calatoresc grozav de mult si sunt norocos ca am avut si mijloace sa fac asta. Budapesta e frumoasa tare. Am fost de mai multe ori acolo si mereu am gasit ceva nou si care sa imi placa. Desi limba maghiara mi se pare urata a dracului. Maghiara si daneza pentru mine nu suna fain. In fine
    Si eu sunt condamnat sa merg terestru zilele viitoare dar nu din cauza fricii de avion. Din contra. Imi place avionul nespus. Dar sa dau 400$ de dolari din Minneapolis pana in Chicago mi se pare absurd. Asa ca la sol cu mine. Si nu imi place deloc. Dar macar apuc sa vad America dupa un an de stat aici si de neiesit din stat ca prea multa munca. Nu stiu cum reusesti sa ai atata rabdare cu calatoritul la sol insa.
    Am totusi o intrebare. Ti-o placut mai mult Bruxelles sau Amsterdam?
    Ca vreau sa ajung prin macar una din ele la anul cand ma intorc in UK si nu ma pot decide. Nu stiu cat ai vazut din ele dar poate cama ajuta in procesul decizional.

    Ps. Am dat dracului diacriticele ca am vrut sa termin de scris comentariul asta azi.

    1. Am văzut și Bruxelu, și Amsterdamu numai din gară, deci nu suficient cât să formez vreun sentiment despre ele. Dar l-am întrebat pe tovarășul de călătorie, care a vizitat pe-acolo când era mic, că avem preferințe călătorești similare, și a zis că i-a plăcut mai mult la Amsterdam, pentru că e foarte el însuși, spre deosebire de Bruxelles care mai seamănă și cu alte orașe din Europa. Dar Amsterdamul e și mult mai turistic, ălalalt e mai low-key. Deci depinde ce-ți place și ție.

      1. Am ratat acum un an si ceva o calatorie la Amsterdam din A. Lipsa de timp di B. Compania neplacuta si regret mult ca nu am plecat. Am sesizat ca sunt fan orase gen Praga, Salzburg, Cracovia si Luzern. Aka cu iz vechi. Desi mi-o placut mult si Minneapolisul si Zurichul care au un aer mai modernofuturistic.
        Sincer Amsterdamul mi se pare o destinatie frumoasa dar cunosc atat de multi care se duc acolo pentru ca iarba si pentru ca districtul rosu. Nu toti evident, dar sunt destui mai ales pe palierul meu de varsta. Sa calatoresti singur e nasol asa ca daca merg in Amsterdam vreau sa iau orasul la picior cu cineva care merge acolo pentru mai mult decat sa fumeze un joint.
        Mersi! Sper sa mai scrii de prin calatorii. Din pricina ta vreau sa merg foarte mult si in Scotia. Cat am stat in UK nu prea am iesit din Anglia. Dar am sa o fac cand ma intorc.

  2. Bine ca ai ajuns acasa in regula, Nadia. Intr adevar Budapesta e un oras ff frumos, e chiar mai frumos vazut noaptea. Ai dat dovada de o infinita rabdare in aceasta calatorie. Felicitari mai ales ptr ca ai un iubit atat de intelegator, pastreaza-l!
    Si eu urasc avionul , dar gandul ca voi umbla cateva zile prin nenumarate toalete, oricat de curate ar parea, ma voi aseza pe nenumarate scaune si voi atinge nenumarate suprafete, usi, scaune, clante etc fara sa pot sa ma spal destul de des(adica mai mereu) ma ucide. Intre doua fobii, ce sa fac, am ajuns sa prefer zborul. Ma rog, eu pot circula fara probleme cu autoturismul, dar ptr un drum atat de lung nu tine intotdeauna. Parerea mea este sa incerci ceva medicatie, ori pe timpul zborului, ori ptr mersul cu masina. Adica , hei, exista acum niste droguri de calitate, pe ce lume traim?
    In rest iti inteleg sentimentele contradictorii starnite de vizita in tara. Principiul meu insa a fost totdeauna ,,Go West”. Cu orice pret, indiferent de regrete.
    Bine, as face o exceptie ptr Japonia, pe care o iubesc din tot sufletul, dar nu cred ca va fi vreodata cazul. Poate doar daca ajung in Portland! Ceea ce este la fel de improbabil.

    1. Nu e de mine cu medicația, n-am cum să fac mai digerabilă o experiență care mă terorizează prin lipsa de control renunțând la și mai mult control. Adică e fix în direcția inversă față de ce aș vrea eu.

Comentariile sunt închise.