După ani și ani, sigur voi veni

Nu știu dacă i-a fost cuiva dor de mine, sau supărare că tot nu l-am desenat pe Șirețel Vulpeanu, agent imobiliar, dar am fost ocupată cu o treabă importantă. Carevasăzică:

Sunt peste 2000 km între Londra și București (sau viceversa), pe care cetățenii chitiți să-i parcurgă îi parcurg în general cu avionul, în vreo trei ore, dacă au bani de bilet, evident. Eroina noastră Nadia, bucureșteancă de felul ei, cantonată în Londra de ceva vreme, ar avea bani de bilet, dar se teme de zburat, așa că nu-și mai vizitase urbea natală, precum și familia și prietenii din ea, cam din 2011, toamna. Această stare de fapt era supărătoare și întristătoare atât pentru Nadia, naufragiată pe insula britanică din motive aflate exclusiv în capul ei, cât și pentru acei oameni de acasă care încă n-au uitat că Nadia există.

Dar a venit anul 2017, în care Nadia s-a hotărât în sfârșit să viziteze Bucureștiul fără alte amânări! Așa că și-a înfruntat fobia, a sărit într-un avion și toată lumea a trăit fericită până la adânci bătrâneți.

Pft, glumesc, desigur. Așa mă știți voi pe mine, că înfrunt fobiile? M-am dus, dar cu mijloace terestre, și-am făcut trei zile pe drum, în fiecare direcție.

Am auzit la viața mea mulți cunoscuți plângându-se că, odată întorși din vacanțe în străinătățuri, sunt cuprinși dup-aia de o scurtă perioadă de depresie și dezamăgire intensă vizavi de România- eu tind să cred că e în oarecare măsură un efect secundar al călătoriei cu avionul. Când te plimbi între Est și Vest aproape instantaneu, diferențele te pocnesc nițel în nas, poate. Dar când rămâi la sol și-o iei încet-încet, o țară după alta, zile-n șir, de la stânga spre dreapta hărții, diferențele se topesc una-ntr-alta pe nesimțite, bunăstarea se cojește și cade treptat, mai o clădire abandonată, mai o grămadă de gunoaie, și ce rămâne pân-la urmă e constatarea că de fapt Europa e foarte mică și că semănăm foarte mult între noi cu toții (și că toate naționalismele astea care înfloresc iar, despre mirificele noastre identități unice, sunt de fapt extrem de stupide).

Ziua 1: cu prietenul din dotare, plec din Londra, gara Sfântul Pancreas, cu Eurostar, unicul și adevăratul tren care circulă prin Canalul Mânecii între insulele britanice și continent. Două ore jumate mai târziu, în Paris, alerg de la o gară la alta cu metroul ca să prind un TGV-Lyria către Zurich, dar se dovedește că puteam s-o iau și mai ușurel: Train a Grande Vitesse pleacă de la depou cu vitesse nu foarte grande, până la urmă avem cam o oră întârziere prealabilă, așteptată în Gare de Lyon printre standuri de ziare cu moacele diverșilor catindați la prezidențialele franțujilor (Melenchon ăsta cine mai e și cu ce se ocupă?). Și după ce că se urnește în reluare, Lyria mă-sii mai e și incomodă ca naiba: în viața mea n-am mai văzut așa tren cu scaune tari și în colțuri, și cu un fel de corn de plastic între ele în care poți să-ți faci o vânătaie în tâmplă dacă te întorci prea brusc către cetățeanul de lângă tine. În timp ce mă foiesc nemulțumită în Lyria mă-sii, coincidența face să citesc tocmai atunci, în „Backlash” de Susan Faludi, un capitol despre trăznăile incomode introduse pe piața modei de Christian Lacroix în anii 80. Mai târziu aflu de pe Gugăl că însuși Lacroix ăsta a gândit și interioarele trenului TGV-Lyria! Lacroix, fi-ți-ar Lyria de râs, te pricepi la design interior cum te pricepi și la țoale.

Ajung în Zurich noaptea târziu, și nu văd mare lucru din el pentru că e întuneric, dar pare, în orice caz, un oraș periat și spălat cu șampon peste tot. Oare ce bilete de autobuz ne trebuie? În gară e o mașină de bilete care se comportă la fel de incomprehensibil în engleză ca și-n germană. Un băiat ne vede dezorientați și se oferă să ne ajute: ne trebuie bilet pe 24 de ore ca să ajungem pe Cutare Ștrase la cazare și înapoi la gară mâine, zicem noi, el dă din cap și apasă pe niște butoane, biletele ies din automat.

Ziua 2: în autobuz spre gara din Zurich, suntem săltați de un hipster care se dovedește a fi controlor. Biletele noastre nu-s bune. Dar, domnule controlor, suntem turiști proști, iertați-ne! protestăm noi, încercând să transmitem prin moacele noastre tâmpe cât suntem de turiști și de proști. Hipsterul elvețian e neclintit, plătim amenda. Încep să înțeleg cum de e Elveția așa bogată, dacă e presărată cu mașini de bilete care operează numai în klingoniană, și controlori la tot pasul. Odată instalată în Railjetul spre Viena cu fundul pe un scaun confortabil care din fericire n-avusese niciodată nimic de-a face cu Christian Lacroix, mie personal îmi mai trec nervii: trenul fuge pe malurile unor lacuri cu apa foarte turcoaz, printre munți cu căciulă de zăpadă, printre căbănuțe ca-n Heidi, printre castele și biserici parcă abia agățate pe marginile unor stânci. Ei, așa ceva chiar n-ai cum să vezi din avion, aș zice eu, dar nu zic nimic, sunt ocupată să mă holbez cu gura căscată.

Ajungem seara în Viena, unde locuiește singura mea verișoară primară cu pisoiul ei, cel mai adorabil pisoi din emisfera nordică.

Cel mai adorabil pisoi din emisfera nordică

Ziua 3 o petrec vizitând Viena, așadar nu se pune la timpul de călătorie. Ne croim drum printr-un soi de uragan combinat cu ploaie abundentă, care-a pornit pare-se fix ca să ne facă în ciudă. Altminteri, orașul îmi place, liniștit, de o frumusețe ușor prăfuită, ca o bijuterie rămasă de la străbunica pe care n-ai mai scos-o din cutie demult. Până și stațiile de metrou au o arhitectură interesantă, de modă veche, intrarea e pe-ncredere, fără nici un fel de barieră (eu am bilet regulamentar, ca orice om care suflă și-n iaurt). Transportul e ușor de navigat, și nimeni nu pare să se grăbească nicăieri. De dimineață, vizităm Schonbrunn, palatul nu-foarte-opulent al împăraților habsburgi, și din poveștile ghidului trag concluzia încă o dată, dacă mai era nevoie, că nu era nici o sfârâială să fii femeie nici măcar într-o familie de împărați: vite de prăsilă închise în colivii de aur, măritate volens-nolens la vârste astăzi pedofilice. Gift shop-ul are aproximativ 1457 de produse diferite cu moaca lui Sissi, nevasta lui Franz Josef, o tipă anorexică și depresivă care de fapt nu putea să sufere Schonbrunn-ul și pe scumpul ei soț, deși se zăresc la vânzare și magneți de frigider cu Sissi plus Franz Josef egal love. Cumpăr și eu o chestie cu Sissi pentru mama: când eram mică, ne uitam împreună, fascinate, la filmele cu Romy Schneider.

Peisaj cu Schonbrunn și ploaie

Alte momente de interes ale zilei petrecute de Nadia în Viena, pe lângă trasul în poză cu varii clădiri fotogenice:

-Am poposit vreo cinci minute lângă monumentul Evreului Care Spală Pe Jos, construit în onoarea Holocaustului, și m-am enervat nițel. Adică înțeleg intenția, dar cred că de la un punct încolo statuia unui evreu imortalizat târându-se pe jos, spălând caldarâmul, la picioarele trecătorilor, nu numai că nu cinstește memoria victimelor dar le umilește și mai rău, perpetuu, ba chiar poate oferă unora un rânjet de satisfacție în această epocă în care urile astea ies iar la suprafață ca niște cadavre putrezite. Trebuie să existe o cale mai bună care să păstreze memoria evenimentelor, dar și demnitatea victimelor. Nu? Nu? (În timp ce cugetam la aceste lucruri profunde, un băiat fuma iarbă lângă monument și-l scuipa în cap.)

Monumentul Evreului Care Spală Pe Jos

-Am vizitat Muzeul Globului Pământesc și Muzeul Limbii Esperanto, găzduite de Biblioteca Națională a Austriei, pentru că vacanțele mele includ mereu cel puțin un muzeu al intereselor tocilărești de nișă (de pildă, Muzeul Telegrafului din Kirkwall.) Spre deosebire de Schonbrunn sau alte atracții, la gloabe și esperanto era pustiu, iar biletele, ieftine ca braga. Cu această ocazie am aflat că muzeul, cel mai mare de felul lui din lume, a fost fondat de un nene care arăta exact așa cum v-ați aștepta să arate un om pasionat de globuri pământești (ca un personaj din desene animate, desigur: Profesorul Globulitorini), și a cărui ambiție în viață a fost să „raise awareness” despre importanța globurilor pământești. Știați că există o Revistă a Prietenilor Globurilor Pământești? E adevărat, globurile pământești sunt treabă serioasă. Colecția din muzeu e impresionantă, cu multe piese vechi de secole, și vreau să zic că îmi pare rău de decesul vechiului obicei de a popula oceanele și alte arii pustii de pe hartă cu monstruleți desenați. Vreau să zic de asemenea că ăsta ar fi fix locul ideal de vizitat pentru o prietenă din copilărie care în ultima vreme susține că pământul e plat ca o farfurie și că globul pământesc e o conspirație NASA modernă, deși probabil ar zice că și globul lui Mercator e fabricat tot de NASA și murat în oțet ca să pară mai vechi. Cât despre Esperanto, printre atâtea postere cu hipsteri de acum 100 de ani, încrezători în capacitatea lor de a uni planeta și eradica violența inter-nații cu limba lor inventată, îți vine să oftezi filozofic. Mai ales în timp ce călătorești fără viză între granițele altui proiect internaționalisto-pacifist în curs de destrămare.

-Când ne-a lovit foamea, ne-am refugiat într-o cafenea cu firma căreia își făcea poză toată lumea, de ce oare? Păi ne aflam, pare-se, într-un loc unde au frecat menta pe vremuri Lenin, Tito, Troțki, Hitler, Sigmund Freud și alte personalități de amintire mai mult sau mai puțin tristă. De mirare că le-a plăcut acolo atât de mult comuniștilor lui pește prăjit, cafeneaua e și acum burgheză până-n măduva oaselor, cu pianist în frac live în loc de omniprezentul adult contemporary radio, și interioare decorate ca un tort de nuntă. Am mâncat șnițel și ștrudel, am băut bere și m-am veselit burghez, apoi mi-am propus în gând să scriu și eu o carte care să mă pună, în viitor, pe lista clienților notabili de la Cafe Central. (Deși preferabil nu o carte care să distrugă Europa.)

Ziua 4: ne despărțim de frumoasa și acum însorita Vienă (oare chiar umblu cu un norișor după mine?) și ne suim în alte trenuri în direcția Arad.

Aici trebuie să facem o mică paranteză legată de anxietățile subsemnatei. Ai crede că odată ce m-am hotărât să călătoresc la sol și-am scăpat de teroarea avionului, sufletul meu e în liniște și pace, nu? Ei bine, nu, pentru că pe lângă nezburătoare mai sunt și ipohondră, și mai și citesc știrile, ocazie cu care am aflat că România se confruntă momentan cu o epidemie de pojar supercalifragilistică. PANICĂ! Bineînțeles că n-am avut pojar, și bineînțeles că după experiența cu varicela ca adult, cele mai oribile 2 săptămâni din viața mea, ultimul lucru pe care mi-l doream era să mă expun la o boală „a copilăriei” și mai nasoală și posibil mortală (care, de altfel, l-a ucis pe unul din frații bunică-mii). Așa că am fugit repede la doctorul din cartier.

După ce am explicat că am fost vaccinată în România în copilărie, dar toată lumea făcea oricum pojar în dreapta și-n stânga, deci vaccinul nu era, probabil, prea eficient, mi s-a făcut o doză de ROR. De asemenea, pentru că România e, pare-se, un loc unde se trăiește periculos, iar alertele NHS legate de țara noastră sunt mai numeroase decât credeam, mi s-au mai făcut și vaccinuri necerute anti-difterie, tifos și hepatită A, și am fost sfătuită ca pe teritoriul României să nu mănânc brânză (pentru că E.coli), să nu mă apropii de animale blănoase (pentru că turbare) și să mă dau încontinuu cu insecticid (pentru că virusul West Nile). Am plecat de-acolo cu ochii cât cepele și un braț amorțit de injecții, întrebându-mă cum oare oi fi reușit să supraviețuiesc în țara-mi natală atâta vreme.

Acu, Aradul e unul dintre județele cele mai afectate de molimă, motiv pentru care am hotărât, în ciuda planului inițial, să NU facem popas în orașul cu același nume, ba chiar să port o mască chirurgicală ca o turistă asiatică pe teritoriul ținutului lovit de ciumă (arădeni, dacă citiți aceste rânduri, vă rog să mă iertați dacă vă jignesc, dar VACCINAȚI-VĂ DRACULUI COPIII. Altminteri, vor deveni vampiri însetați de sânge și vă vor ucide, ce naiba, nu vă uitați la American Horror Story?), spre stupoarea tatălui prietenului meu, care ne aștepta în gara din Arad să ne ducă cu mașina mai departe la București. Totuși, având în vedere că omul se afla acolo tocmai din cauza unei țicneli de-ale mele, n-a fost chiar din cale-afară de surprins, și probabil n-ar fi din cale-afară de surprins nici dacă aș apărea cu o scufie de celofan pe cap ca să mă protejez de undele telepatice ale serviciilor secrete, sau ceva de genul ăsta. Dacă petreci suficient timp cu Nadia, înveți să nu te mai mire mare lucru.

Copii pojăroși nevaccinați

Auzi, zice el, dar știi că e de aproximativ un milion de ori mai periculos să mergi în mașină cu mine, noaptea, pe drumurile din România, decât să iei avionul, nu?

Eu oftez. Știu. N-am pretins niciodată că fobiile mele ar fi raționale.

Ajung în București la patru dimineața.

-va urma-

4 gânduri despre „După ani și ani, sigur voi veni”

Comentariile sunt închise.