La cererea publicului: Quarter-life crisis

anigif_enhanced-9150-1416940706-1_preview

Cererea inițială pentru acest subiect suna cam așa: „Nadia, mă confrunt cu un quarter-life crisis momentan, tu ai avut așa ceva? Și cum te-ai descurcat?” Ceea ce e o întrebare oarecum redundantă, având în vedere că viața mea e un soi de criză existențială perpetuă, care a-nceput de când mi-am dat seama că exist. Sigur că am avut-o și p-asta, nu sunt convinsă că s-a terminat.

Mi se pare totuși că delimitarea crizelor existențiale pe criterii de vârstă e o capcană, încă o chestie care ne închide în cutiuțe previzibile. La cinșpe ani e OK să ai criza adolescenței pentru că îți tropăie hormonii. La douășcinci de ani e OK să ai criza tânărului adult dezorientat. La patrușcinci de ani e OK și normal să ai criza vârstei de mijloc. După șaișcinci de ani încolo e OK să ai criza bătrânului căruia i se apropie funia de par. E oareșce condescendență în ideea asta că toate crizele sunt etape acceptabile și inevitabile, ca părul de pe corp și măseaua de minte, și că o s-o depășești pe fiecare dintre ele când e cazul, ca să treci la următoarea, nu te îngrijora, nu e mare lucru. Și-n felul ăsta toate întrebările pe care ți le pui în timpul crizei existențiale respective nu mai merită răspuns, pentru că oricum au trecut prin capul tuturor la un moment dat, așa trec ele, și până la urmă îți vezi de treabă și faci și tu ce face toată lumea și asta e.

Eu cred că criza Tânărului Adult Dezorientat există nu (numai) pentru că așa e firesc să fie tinerii, dezorientați, ci pentru că o mulțime dintre convențiile și obligațiile sociale care ți se bagă pe gât sunt cu adevărat de căcat și nu e un teribilism tineresc să le critici sau să le respingi. Evident că ăia mai în vârstă or să-și dea ochii peste cap și-or să zică, „Ehei, tinerii din ziua de azi, Millennials sau cum le zice, nerecunoscători, leneși, noi la vârsta lor aveam cinci slujbe în fabrică și trei copii și o casă construită din sudoarea frunții”, pentru că asta au fost ei nevoiți să facă volens-nolens, dar până la urmă de ce trebuie să ai cinci slujbe în fabrică și să construiești casa cu sudoarea frunții? De ce să nu construim o societate în care toată lumea să aibă din ce trăi fără să fie stors de vlagă pentru asta? Mă rog, o iau într-o direcție utopică, dar cred că întrebările puse de Tineri Adulți Dezorientați pot să facă lumea mai bună, e chiar benefic să nu trecem peste ele prea repede și să și le mai pună și oameni de alte vârste.

Sigur, întrebarea „care e locul meu în societate?” reprezintă doar o parte din criza existențială, altă parte semnificativă e pur și simplu „AOLEU, M-AM FĂCUT MARE!” Am stabilit deja că pe o listă a oamenilor care pot da sfaturi despre cum să depășești o criză existențială, eu mă aflu undeva pe locul șapte miliarde, așa că nu pot să zic nimănui cum să se descurce, dar pentru partea cu AOLEU M-AM FĂCUT MARE sunt vreo două chestii care mie, personal, mi s-au părut de ajutor:

-Revelația că viața de adult are totuși și părți bune (cel puțin dacă nu ești bolnav sau sărac lipit pământului, dar, să fim serioși, crizele astea existențiale cu nume predefinite sunt oricum o chestie middle-class). Asta e o treabă despre care nu prea vorbește nimeni, toate filmele și cărțile și reclamele sunt obsedate de adolescență și fragedă junețe ca fiind perioada cea mai mișto a vieții, dar copiii și adolescenții au zero drepturi. Nu te înțelegi cu familia? Nasol, n-ai unde să te duci. Nu-ți place la școală, nu te interesează ce se întâmplă p-acolo și colegii sunt idioți? Ghinion de neșansă, nu te-a întrebat nimeni ce părere ai, faci ce ți se spune. Adulții din jurul tău îți bagă în cap tot felul de tâmpenii? C’est la vie, n-ai încă dreptul la propriile păreri.

Când ești adult poți să-ți construiești o familie nouă de la zero cu oameni pe care-i alegi tu, să o rupi cu toți cetățenii otrăvitori pe care nu-i mai vrei în viața ta, poți să-ți alegi religia și orientarea politică, poți cât de cât să-ți alegi ocupația sau să ți-o schimbi, poți să faci sex, poți să fumezi și să bei, poți să alegi să Nu fumezi și să Nu bei și să Nu faci sex și să faci mare tam-tam de asta, poți să te-mbraci, să te tunzi și să te vopsești cum vrei tu, poți să mănânci o prăjitură cu ciocolată la micul dejun, posibilitățile sunt…OK, limitate, și fiecare are consecințe pe care ți le asumi, și unele din chestiile astea sunt fleacuri, ce-i drept, dar eu zic că per ansamblu avantajul nu e de lepădat. Și nu e ca și cum viața de copil sau foarte-tânăr e una izolată de lucruri rele, sau de sărăcie, sau de violență, sau mai știu eu ce. Pur și simplu atunci n-aveai nici măcar ăla 1% libertate, iluzorie sau nu, pe care-l are un adult. (Bine, unii oameni preferă să li se spună ce să facă și percep orice libertate ca pe-o povară, dar asta e altă discuție.)

-O chestie foarte importantă ca să nu îmbătrânești psihic, zic io, e să te străduiești să n-o dai în dispreț față de ăia mai fragezi decât tine. (Eu mă străduiesc, și nu mi-e ușor, având în vedere că în general am tendințe mizantropice.) Din păcate, am văzut mulți oameni relativ tineri cum dau deja din cap cu prefăcută îngrijorare și bombăne: „Ah, ăștia care sunt acu copii sau liceeni! Nu e nimic de capul lor! Sunt grași, leneși, proști, răsfățați, dependenți de aifon, Pokemon Go și alte bălării, nu citesc, nu știu să bată mingea, și-au luat-o în cap, nu te mai înțelegi cu ei deloc, ce mai, specia umană se duce dracului. Ehei, păi când eram eu mic…”

Ceea ce e o tâmpenie. E previzibil că ne alinăm frica de moarte și de propria insignifianță cu ideea că generația următoare decadentă și oribilă o să distrugă lumea (ȘI CE MINUNAȚI SUNTEM ȘI AM FOST NOI!)- toate generațiile s-au văicărit și simultan felicitat singure pe tema asta de când există umanitatea. Dar tot e o tâmpenie. Oameni proști și răi au fost și vor fi în toate timpurile, iar ăia frumoși și buni dintre copiii de-acum vor fi, îndrăznesc să cred, mai frumoși și mai buni decât noi. Pentru că așa e logic să fie. Și n-avem nici un drept să ne plângem că bătrânii ne distrug viața și votează PeSeDe (de exemplu), dacă nu suntem mai deschiși decât ei către posibilitatea că, poate, poate, puștanii „din ziua de azi” pot gândi cu propriul cap, și nu sunt complet tâmpiți dacă fac lucruri pe care noi nu le făceam când eram mici (POATE ȘI PENTRU CĂ UNELE DINTRE ELE NU EXISTAU) și în general că n-au nevoie de noi să facem teoria drobului de sare smulgându-ne părul din cap. The kids are alright. Eu așa cred. Și dacă nu-i așa, măcar e o iluzie mai puțin deprimantă decât aia cu tineretul decadent.

În încheiere, țin să menționez că mă calcă pe nervi și când văd peste tot articole despre această etapă din viață cu titluri gen 20 CHESTII PE CARE LE FĂCEAI ÎN STUDENȚIE, DAR ACUM NU MAI MERGE (atunci: party în club și sex cu necunoscuți! acum: îți bei ceiuțul și te culci devreme!) sau 25 DE CHESTII CARE TE DEFINEAU LA 20 ANI ȘI IATĂ CUM EȘTI ACUM CÂND TE APROPII DE 30. Bine, eu nu mă identific cu lucrurile descrise drept tipice cam niciodată (nici cu Distracția Nebunească despre care mi se spune că e apanajul tinereții, nici cu Responsabilitățile de care mi se spune că mă apropii, pentru că, printre altele, m-am hotărât încă din fragedă pruncie că nu-mi doresc copii). Și vârsta nu e doar un număr, ce-i drept: ne babificăm și murim pe bune, direct proporțional cu ea. Dar, trecând peste asta, poate indiciul că am depășit totuși quarter-life crisis e că nu mai simt nevoia să-i zic așa, și nici nu mai cred că există soluții magice (cum ar fi mutatul în altă țară, soluția magică pe care am scos-o din pălărie la 22 ani). Criza existențială e locatar permanent.

În episodul următor din serialul NOD (Nadia On Demand): Viața de angajat în Londra

7 gânduri despre “La cererea publicului: Quarter-life crisis

  1. „babificare” e super definitia , articolul imi aduce aminte de un curs din college unde am invatat ca toate observatiile/masuratorile sunt relative la punctul de referinta, se pare ca real life se aplica si in inginerie si vice versa :).
    inca un articol grozav marca Nadia !

  2. Ich wollte nie erwachsen sein, dupa cum bine zicea Peter Maffay. Viata e trista in orice moment al ei, la orice varsta. Numai ca putini realizeaza asta.

  3. Haha. Mama mea tot zice ca s-a ‘băbăciunit’. Mereu e amuzant.
    Ce să zic. E uşor să condamni pe alții. Şi eu observ că o fac şi eu. Deşi am ieşit destul de recent din categoria ‘adolescent’.
    Mi-o fost mai greu a doua oară să ma mut chiar şi mai departe de casă. Prima oară nu ştiam tot (şi nici acum nu ştiu). Acum însă parcă am fost mai conştient că nu e numai roz si trandafiri. Empatizez cu tine deşi sunt caţiva între noi. Cred că de aia am rămas fidel acestui blog. Pentru că rezonez.
    Mult spor la scris! (Şi la orice altă activitate pe care o ai)

  4. Cred ca cu varsta toate defectele de caracter se agraveaza. Asta cu batrani intelepti e un rahat. Daca nu ai fost intelept la 20 nu o sa fi nici la 70. Imi e frica de batranete mai rau ca de moarte. Moartea nu e asa de rea daca esti sarac si singur. Cred ca daca as avea familie si bani as fi terorizat de moarte. Ar fi ingrozitor. Am in fata inca 30 de ani de munca si eventual 10 ani de agonie la pensie si nu sunt stresat cand colegul goneste cu 140 km/h pe Autobahn si in acelasi timp scrie si mesaje pe telefon.

  5. Eu una sunt intr-o adolescenta prelungita si urmăresc sa continui tinerește 🙂 Nu-mi simt vârsta din punct de vedere psihic, fizic mai scârțâie dar dale dracu, cine le baga in seama :)) hai ca o fac pe-a viteaza!!

Comentariile sunt închise.