Fantoma are cămașă verde

Am auzit și citit din mai multe părți că România o ia razna într-o direcție super naționalisto-ortodoxo-retrogradă țăcănită, sau, mă rog, mai mult ca de obicei. Trebuie să cred lumea pe cuvânt, eu nu-s acolo, dar dacă a ajuns Elena Udrea să citească din Biblie e clar că se-ntâmplă ceva, rezon. Și legat de asta, mi-au venit în minte următoarele:

Cât am trăit în țara-mi natală am auzit o groază de discuții despre fantoma și/sau greaua moștenire a comunismului, în toate formele posibile, fantoma comunismului în enșpe emisiuni, articole, cărți, filme, dezbateri. Ceaușescu n-a murit, ne veghează îndârjit, etcetera. Ceea ce e normal. Adică na, e vorba de o chestie care a durat vreo 50 de ani și a nenorocit viețile mai multor generații. Ar fi ciudat dacă Nu ne-ar bântui o fantomă comunistă. (Mi-am imaginat întotdeauna fantoma asta cu fața unei secretare sau funcționare din alea care sunt mereu scârbite că trebuie să stea de vorbă cu tine.)

Da’ dacă stau să mă gândesc bine fantoma aia nu mi s-a părut în general a fi una ideologică. Sigur, regimul lui Ceașcă e bine înrădăcinat, cu tot cu șpaga, corupția, pilele, pupincurismul, incompetența, delăsarea aferente, dar astea nu erau în mod explicit parte din proiectul comunist de spălare pe creier și sună mai mult a metode de adaptare la un regim unde jucai în permanență într-o piesă de teatru absurd (sau cel puțin asta e ideea cu care am rămas din ce-am auzit de la ai mei). Nu știu totuși dacă afinitatea româno-comunistă mai merge mai departe de „era bine când statul ne găsea locuri de muncă” . Regretul unora pentru epoca Împușcatului pare a fi mai degrabă pragmatic: „aveam”, „ne dădea”. Credea cineva pe bune că blocul sovietic era superior capitalismului vestic? Că țara aparține, sau ar trebui să aparțină clasei muncitoare? Că proprietatea privată e nașpa? Că religia e opiumul popoarelor? Că cincinalul se poate face în patru ani și jumătate? Pe scurt, credea cineva pe bune în comunism? Și dacă da, a mai rămas vreunul dintre ăștia? Mai mult de 5?

Crescând în anii 90, am trăit cu impresia că recent decedatul comunism a fost un fel de farsă de la bun început, o farsă de care era conștientă cam toată lumea, inclusiv ăia care erau aparent zeloși și devotați. Până la urmă și asta mi se pare normal, a fost un regim instaurat cu forța într-o țară cu practic zero tradiție stângistă pre-existentă, nu? Nu știu, e o teorie subiectivă, poate n-am dreptate, na. Eu n-am trăit pe vremea aia, nu pot să pretind că înțeleg cum a fost și ce-a rămas.

Da’ mi-am dat seama abia după ce m-am mutat în altă țară că am crescut și cu altă fantomă. În cei douăștrei de ani petrecuți în România, n-am auzit pe nimeni care să arate cu degetul înspre greaua moștenire a trecutului nostru întru fascism entuziast, o ideologie care avea toate chestiile nasoale enunțate explicit de la bun început. Ba chiar dimpotrivă, ideile rasiste și alea fantasmagoric-mitologice țopăie nestingherite ca niște iepurași într-o grădină cu salate uriașe, garnisite cu ortodoxie după gust (în România, ești persona non grata dacă nu crezi în Doamne-Doamne.) De când eram mică, lumea „știa” că românii n-au făcut niciodată nimic rău, că legionarii au fost martiri patrioți creștini, sau în cel mai rău caz niște oameni de treabă cu intenții bune cărora le mai scăpa mâna din când în când (un fleac, greșeli omenești), că Antonescu a fost un mare român, că Holocaustul n-a existat, sau dacă a existat a fost, în orice caz, pentru că au făcut evreii ceva să-l merite (nu se mai potoleau cu conspirația lor mondială atotprezentă), cât despre țigani, apăi era rău că nu-i puteam trimite iar într-un lagăr, necum să ne pară rău.

Asemenea păreri nu erau marginale sau radicale, erau peste tot, și nu erau păreri, ci „fapte”, așa cum apa e udă și miercuri vine după marți. Și eu „știam” lucrurile astea, chiar dacă mă umpleau de o groază viscerală (oamenii ăștia care conduc conspirația mondială malefică au oare gheare, colți lungi? cum îi recunoaștem? se întreba Nadia-copil, imaginându-și că trăiește în cartea aia cu Vrăjitoarele a lui Roald Dahl), și nu mi-am dat seama cât sunt de nasoale decât după ce m-am cărat și le-am văzut de la distanță, ceea ce probabil înseamnă că m-a spălat pe creier Soroș în vestul decadent.

Acu nu mă-nțelegeți greșit, nu zic că mentalitatea asta ar avea-o toată lumea din țărișoara noastră, dar e suficient de des întâlnită să fie zgomot de fond social acceptabil. În blocul unde stăteam, șefa administrației spunea oricui avea timp s-o asculte că naziștii erau niște gentlemeni, mare păcat că n-au câștigat războiul, și că” jidanii are banii” și ne controlează pe toți. Odată, un băiat pe care îl cunoșteam de cinci minute a ținut să înceapă conversația cu declarația că urăște evreii. La școală, profa de istorie ne-a explicat că mareșalul Antonescu, deși controversat, era un tip OK și un militar priceput care a făcut ce-a putut într-o situație dificilă în care nimeni nu s-ar fi putut descurca mai bine. Când am împărtășit acum această informație unui compatriot, mi-a răspuns nonșalant: „A, păi profa voastră a fost super echilibrată dacă a pomenit măcar că era controversat. La noi la școală ni s-a zis că Antonescu a fost un erou național asasinat mișelește de comuniști.” Mi-ar plăcea să pot zice it’s not you, it’s me, am trăit doar eu pe-un culoar fascistoid din greșeală (deși e cam mare coincidența), dar cred că popularitatea aproape-prezidențiabilului Vadim la vremea lui arată că nu-i așa.

Doar că Vadim nu se trezise într-o perioadă tocma’ sincron cu ce se petrecea în jur. Iată că acuma suntem sincron, spumele la gură împotriva necreștinilor, coloraților, homosexualilor etcetera sunt chic, putem să petrecem ca-n anii treizeci. Și nasol nu e c-avem Coaliția Pentru Familie sau patrula lui Vlad Țepeș sau rap despre sfinții legionari ai închisorilor. Nasol e că lucrurile astea sunt ușoare pentru noi, sunt în ton cu ce ne place și credem oricum, nu e nevoie de efort.

Nu știu cum o să ne curățăm de fantome dacă pe unele nici măcar nu vedem că le-avem. Ne trebuie niște Ghostbusterși.

7 gânduri despre “Fantoma are cămașă verde

  1. In general sunt mai mult pe aici prin umbre pe undeva, si citesc si stau si ma gandesc si eu la ce mai se aude, acum cand m-am dus cu gandul inapoi la scoala si la propria experienta cu fantomele si ce se auzea.
    Is cu vreo cateva generatii dupa tine, dar cumva am un blanc total in ceea ce priveste ce am invatat despre Antonescu si legionari. Mi-o placut mereu istoria si am invatat-o cat de mult am putut in liceu. Imi amintesc condamnarea mai subtila a comunismului (scoala mea avea si inca are pretentii de scoala cu mostenire germana) dar despre parerile si discutiile cu legionari…nimic. nimic vivid.
    Ca sa aduc un fel de paralela, sau nu stiu, cum vrei tu sa o iei. Acum sunt in SUA, desi pe termen lung UK va fi casa mea, si cu ce se intampla in minunata America am vazut cum au reactionat cei de acasa. Si am ramas foarte surprins sa vad atat de multi sustinatori ai lui The Donald printre fostii mei colegi de liceu.
    Si cumva ma sperie…

    1. Romanii trumpisti sunt din aceeasi categorie cu romanii imigranti care vocifereaza anti-imigranti p-acilea. Is niste oameni care admira mitocania si ura in asa masura ca sunt de partea ei neconditionat, chiar si cand fac parte si ei din tinta. Sau poate nu-si dau seama ca fac parte din tinta si ca politicienii ca Trump sau Farage ii dispretuiesc. Poate au impresia ca se numara printre arienii care o sa conduca lumea.

  2. Am ramas uimit cati germani regreta DDR-ul si comunismul aici in Est. Practic nu cunosc nici unul sub 40 de ani care sa nu regrete comunismul si chiar cativa tineri gandesc asa. Culmea e ca nostalgia lor pentru comunism se amesteca, exact ca si la noi, cu idei national-socialiste care fac ca Sachsen sa fie un cuib de neo-nazisti ordinari. Chiar azi au fost 18 case perchezitionate in Dresden si mai multi arestati. Le lipseste fanatismul religios, dar in schimb au aceiasi gandire ca la noi. Acelasi national-socialism. Parca ar fi frati. Pana si ura fata de americani si respectul fata de Putin si de rusi il au ca la noi. I-am zis unuia ca rusii in vara lui 45′ au violat 3 milioane de femei germane. 3 milioane!!! Stii ce mi-a zis? A zis „da, dar era normal sa ne urasca”. Ce legatura are ura cu violul? Imi zic mereu ca in DDR fiecare avea un loc de munca stabil si nu era frica pierderii locului de munca. I-am zis ca eu mi-am gasit mereu de lucru aici in Germania si someri sunt aia care nu au chef de munca. Si asta o au in comun cu ai nostri, cheful de munca le cam lipseste. E o chestie cam capitalista, poate de aia. Si in DDR nu te dadea nimeni afara. Si nebunia asta cu sirienii a scos la iveala ce e mai rau in ei. A zgandarit nationalismul lor care de abia astepta sa iasa la supravata. Merkel a trezit un monstru care dormea din 45′.

    1. E destul de clar ca sentimentele de nationalism si izolationism se intensifica. Un exemplu care mie mi se pare graitor sunt tari precum Norvegia si Suedia care au o traditie de politica socialista, cele mai egale dintre tarile egale, cele mai fericite s.a.m.d. si care acum cand devin tot mai putin omogene din punct de vedere al populatiei aka mai vin si oameni mai putin albi si mai putin blonzi, incep sa nu se mai simta la fel fe egale si de fericite si sa inceapa sa manifeste senimente de inchidere catre straini.
      Din cate am vazut si in Marea Britanie dar si in Statele Unite, in majoritate covarsitoare, imigrantii vin sa munceasca.
      In Romania nu inteleg de unde atata…indarjire. Nu ca indarjirea are sens de cele mai multe ori, dar macar nemtii si englezii nu scot problemele astea tocmai din joben. Romania nici macar nu are o populatie semnificativa de imigranti. Da, avem o minoritate si noi in tara noastra, cu bune si cu rele. Dar ce imigranti sa alunge Romania, tara cu una din cele mai mici rate de imigranti?
      Eu cred ca admiratia asta fata de regimuri extremiste e foarte….selectiva. Ce vreau sa zic e ca oamenii se fixeaza pe o problema, gen imigranti, si se focuseaza exclusiv pe adta si nu vad ca regimul face tot felul de porcarii peste tot. Dar hei, regimul e de acord cu UNA din chestiile pe care le consideram importante deci prin urmare el e bun.
      Om tanar sunt si eu, desi asta are mai putina relevanta. Dar nu pot sa zic ca nu ma sperie. Ca trendul asta separa oamenii si ii umple de ura. O ura nejustuficata si infricosatoare, ca nu ai cum schimba unde te-ai nascut si cine iti sunt parintii.

  3. Citind ce ai scris, Nadia, am impresia ca n-am trait in aceeasi tara. Eu altfel imi amintesc anii ’90. Si i-am petrecut in mare parte la Cluj, pe cand primarul Funar vopsea bancile tricolor si sapa dupa ruine romane in centrul orasului. Cu siguranta existau destui ultra-nationalisti, din moment ce unul ca el a fost de atatea ori reales, dar eu nu aveam de-a face cu ei; nu-mi amintesc mari nationalisti printre colegii romani, mai nationalisti mi se pareau ungurii.Parca vazusem un legionar in costum national, cu par lung prins in codita, care vindea reviste legionare chiar in universitate si ma miram cum de nu pateste nimic – dar intre oamenii cu care aveam de-a face nu intalnisem astfel de idei. Si aveam in cercul de prieteni si persoane f. religioase (nclusiv 2 viitori calugari), unii frecventau ASCOR-ul. Dar n-aveau treaba cu nationalismul, nici cu legionarii. Nationalismul exacerbat il asociam cu vestigiile ceausismului (gen Vadim), nu cu religiozitatea. Pe atunci, printre credinciosi era „la moda” Nicu Steinhardt (evreu convertit), nu Dan Puric si cu atat mai putin Iustin Parv.

    1. Da,fiecare cu experiența lui, evident, am zis că e subiectiv. Eu aveam doișpe ani când s-au terminat anii nouăzeci, deci amintirile mele sunt oricum mai difuze decât ale cuiva care a fost adult în perioada aia. Totuși mie mi se pare că naționalismul și ortodoxia au fost mereu prietene destul de bune. Vestigiile ceaușiste gen Vadim și Funar băteau și ele moneda pe creștinism super-energic. Apoi să nu uităm celebra întrebare a lui Emil Constantinescu către Iliescu în dezbaterea prezidențială, „credeți în Dumnezeu?”, Iliescu fiind reprezentantul fostului regim vs new entry Constantinescu. Deci ateismul te identifica mai degrabă cu vestigiile ceaușiste. Apoi, îmi amintesc (nu cu drag) o revistă cred sibiană, dar probabil cu tiraj zdravăn din moment ce-am găsit-o eu în București (n-am călcat prin Sibiu niciodată), care avea chiar sub titlu Publicație creștin-naționalistă sau ceva de genu’, și unde am citit prima dată în viață o perorație care nega Holocaustul. Se numea Puncte Cardinale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s