Nadia la festivaluri de film 2016: depresia lor vs depresia noastră

Toamna se numără bobocii precum și festivalurile de film, așa că am bântuit și eu niște asemenea festivaluri recent, despre care am scris în engleză pentru Animation Magazine. Mai întâi, am fost la festivalul de scurtmetraje ultra-prietenos Encounters, în Bristol, unde printre altele am văzut (și scris despre) viața lui Van Gogh pictată în stilul lui Van Gogh, niște Barbie lesbiene, un aricel adorabil și femei cu sâni uriași prehensili. Apoi, la festivalul snobăresc BFI din Londra, unde am dat de un bărbat care face un copil cu o broască țestoasă și niște șoricei depresivi postapocaliptici care iau droguri.  (Citiți, că e cu desene animate și e bine pentru cultură.)

Ori de câte ori mă nimeresc la asemenea evenimente și mai vorbesc cu lumea, cinematografia românească mi-e lăudată, dar de data asta mi-a fost lăudată în termeni neașteptați.” Filmele care vin din Estul Europei sunt cele mai distractive, au simțul umorului”, mi-a zis cineva. „Regizorii noștri britanici fac numai povești deprimante, mizerabiliste.” P-asta chiar n-o mai auzisem, ținând cont cât se vaită românii că filmele românești sunt niște chestii cenușii și plicticoase care denigrează țara și vorbesc numai despre sărăcie.

red-light_toma-waszarow_still1
Red Light, regia Toma Waszarow

Ce-i drept, ce filme est-europene am văzut la Encounters erau, într-adevăr, mai fun decât alelalte. Premiul Publicului s-a dus la „Red Light”, un filmuleț bulgăresc amuzant despre un șofer de autobuz ultra-corect care refuză să treacă pe roșu, chiar dacă semaforul e în mod evident stricat. Presupun că pentru publicul britanic grosul amuzamentului a constat în faptul că pasagerii bulgari erau gata să se revolte, ceea ce nu s-ar întâmpla niciodată în Anglia, unde autobuzele își schimbă ruta din mers sau te dau jos în mijlocul nicăieriului din motive necunoscute, iar călătorii stoici acceptă orice decizie fără proteste, dând cel mult din cap și făcând Nț-nț ( dar nu prea tare, să nu se supere cineva.) Pentru ăștia ca noi, care cunosc moravurile zonei, gluma era, cred, ideea de corectitudine în sine, ținând cont câtă lume trece pe roșu chiar și când semaforul merge, dar și faptul că la nivel mărunt lucrurile merg atât de prost încât sistemul te obligă practic să încalci regulile, și dacă îți dorești să fii cinstit în toate cele, te pui singur într-o situație absurdă. (Apoi, reprezentanta României în selecția de filme din UE, „O noapte în Tokoriki”, era un soi de musical care folosește cântece dance-pop imbecile dar catchy de acum 15-20 ani ca fundal pentru un trio amoros cu final neașteptat.)

Faza e că în Europa de Est, e, cred, imposibil să trăiești complet izolat de chestii nasoale,  în afara cazului în care ești extrem de bogat și locuiești într-o vilă cu mașina la scară. Îs o grămadă de lefties români care bat toba pe net despre privilegiile clasei de mijloc și alte bălării ideologice, dar sincer mie mi se pare că teoria nu prea se poate aplica la noi luată de-a gata din scrieri străine. Teoretic, probabil că eu și cercul meu de oameni din patrie suntem/eram clasa de mijloc, că aveam facultăți și săraci nu eram sigur, sărăcie în România înseamnă să n-ai apă curentă și să dormi sub cartoane. Pe de altă parte, trăiam cu toții în apartamente cât o cutie de chibrit în blocuri de ciment care în Anglia ar fi locuințe sociale pentru săraci, și serviciile publice, sănătate, școală, îs la fel de mizere pentru majoritatea cetățenilor, iar o rudă fără apă curentă cred că are fiecare nu mai departe de două generații. Adicătelea filmele românești mizerabiliste sunt despre lucruri pe care le cunoaștem inclusiv noi ăștia care mergem la film, și de-aia sunt pline de auto-ironie și râdem, dar râdem galben, și de-aia ne-am săturat de ele, probabil, pentru că știm prea bine la prima mână ce vedem acolo.

sweet-maddie-stone_brady-hood-2
Sweet Maddie Stone, regia Brady Hood

Pe de altă parte, realismul social din filmele britanice e privit cu un soi de curiozitate antropologică, mi se pare mie (gen: „cum se poate să existe așa ceva? ce trist!”). Categoriile socio-economice din Regat sunt atât de divizate și izolate unele față de celelalte, încât trăiesc, practic, în țări diferite, vorbesc parcă și-n altă limbă. Oamenii care și-au permis școli private, de pildă, sau meditații pentru examenul la o școală de stat de bună calitate, fac ochii cât cepele dacă le povestești peripeții dintr-o școală londoneză mai de cartier, ca și cum ar fi chestii de pe altă planetă.

De altfel, ținând cont că la nivelul ăla se face marea împărțire între traiectoriile de viață, nu întâmplător o mulțime de filme de la Encounters erau despre școlari, inclusiv câștigătorul trofeului (un film OK și bine jucat, de altfel), Sweet Maddie Stone, în care o fetișcană cu atitudine face bișniță cu dulciuri în pauză și caftește toți băieții care-o calcă pe nervi (dar bișnița i se cam termină când ta-su intră la pușcărie și lumea nu se mai teme de ea). În alt scurtmetraj cu școlărițe de la Encounters, intitulat Balcony, o fată albă working-class pe care o abuzează taică-su se împrietenește cu o nou-venită musulmană, dar într-un final o aruncă de la balconul complexului de locuințe sociale, de nervi că pe cealaltă n-o abuzează ta-su. Și, desigur, una din primele chestii pe care le-am văzut la masterul de film în Anglia a fost scurtmetrajul oscarizat al Andreei Arnold, Wasp, despre o mamă singură săracă și bețivă, rezidentă într-o locuință socială, bineînțeles.  Cuvinte cheie, deci, blocuri de ciment pentru săraci, violență, dependențe, oameni care vorbesc răstit și-și înghit vocalele.

Balcony, regia Toby Fell Holden
Balcony, regia Toby Fell Holden

Filmele astea nu-s pentru subiecții care le-au inspirat, care probabil preferă ceva mai antrenant, să zicem Avengers, când au bani de bilet la cinema. Nu, sunt pentru amatorii de artă înaltă de la clasa de mijloc în sus, care intenționează să privească chestiunile cu simpatie (nu cred că se duce nimeni să vadă cinema arthouse realist dacă e complet lipsit de simpatie pentru problemele prezentate), dar empatie n-au de unde să ia pentru că pur și simplu nu e lumea lor. Presupun că o situație echivalentă ar fi ca majoritatea filmelor românești deprimante să se ocupe cu povești gen Bruce Lee, regele canalelor, în loc de parastase sau ședințe de bloc care-i par cunoscute cinefilul român. Așa că, surpriză, cetățeni: filme deprimante, mizerabiliste, are și „Vestul”. Doar că regulile jocului sunt diferite, și cine s-a săturat de depresii cinematografice aici s-a săturat nu pentru că realitatea doare prea tare, ci mai mult pentru că i-a stricat buna dispoziție din realitatea personală mai confortabilă.

Tot cu ocazia festivalurilor tomnatice am văzut și Bacalaureatul lui Cristian Mungiu. Dintre regizorii noștri de „Nou Val”, Mungiu mi-a părut mereu a fi cel mai isteț, ăla care face filme clar structurate narativ (nu lălăieli pline de timpi morți a la „Polițist, adjectiv”), care știe când să oprească cadrul ăla lung ca să nu adormi, sau ce să împrumute pe șest din filmele mai de public (Bacalaureat, de pildă, are niscaiva elemente de thriller) fără să facă criticii snobi să strâmbe din nas. Și pe deasupra își alege și subiecte catchy, cu scandal asigurat: avort! exorcism! De data asta, e vorba de Est vs Vest și plecări în străinătățuri (chestii despre care mai știu și eu una-alta): o fată de nota zece suferă o traumă fizică și psihică fix înainte de Bac, așa că ta-su e nevoit să umble cu șpaga ca să-i asigure notele de care are nevoie să nu piardă o bursă în Marea Britanie.

Bacalaureat, regia Cristian Mungiu
Bacalaureat, regia Cristian Mungiu

Carevasăzică e cum ziceam și la filmulețul cu semaforul de mai sus: tema corectitudinii în Europa de Est și cât de important e (sau nu) să te agăți de ea, și cât de greu e să nu încalci regulile într-un sistem care te îndeamnă într-o veselie să le dai dracului de reguli. Ar fi enșpe chestii de zis despre filmul ăsta, de exemplu cât de convinși sunt toți oamenii implicați în marele sistem de Pile, Șpăgi și Relații că sunt oameni buni, care fac un lucru bun, că au intenții minunate. Dar ce mi-a atras mie atenția cel mai mult, din motive evidente, a fost venerația personajelor pentru Marea Britanie: un loc mai civilizat, o meritocrație, unde nu mai e nevoie să minți și să furi, unde poți începe să fii persoana care ți-ai fi dorit să fii, acum că ai scăpat din mlaștina numită România.

Și bineînțeles că nu-i așa, na. Nu există meritocrații, și dacă ar exista, n-ar fi Marea Britanie, unde conducătorul și jumate din parlament îs pe viață, iar dezbaterile din guvern îs și reuniune de clasă pentru băutele pe care miniștrii le trăgeau împreună la aceeași facultate când erau tineri. Corupție? Oho, cu nemiluita, dar, cum ziceam, regulile jocului sunt altele, nu se face chiar așa, în văzul lumii, britanicii sunt politicoși. Pilele și relațiile se dovedesc și aici de utilitate maximă. Odată ce petreci mai multă vreme în Marea Britanie, visele cu unicorni și curcubee ți se cam spulberă. Da’ nici nu putem să zicem că nu-i nici o diferență- ar fi o ipocrizie imensă să zic tocmai io așa ceva, care m-am cărat din România de 6 ani și mai bine.

Diferența principală după care aleargă lumea e evident financiară- nivelul de trai. Totuși, și”civilizația” de care vorbesc visătoare personajele din filmul lui Mungiu, și lumea din România în general când se gândește la Vest, e o chestie palpabilă într-o anumită măsură, chiar dacă-i numa’ de fațadă. Pentru că în România chestiile astea de suprafață îți mănâncă tot timpul și nervii. Aproape că nu trecea zi să nu se răstească cineva la mine, din varii motive. Orice interacțiune cu oamenii a căror treabă era tocmai să interacționeze cu publicul sau cu clienții era o experiență kafkiană. Cam săptămânal eram hărțuită sexual măcar verbal, dar uneori și mai practic, mai o mână pe țâță, mai un ciupit de fund. Când alt cetățean era cu o treaptă ierarhică mai sus decât mine în orice situație, ținea morțiș să-mi amintească asta încontinuu și să mă umilească. Cele mai mici chestii și necesități deveneau o adevărată aventură pentru care lumea trebuia să sară peste obstacole și balauri mai ceva ca Făt Frumos din poveste.

Și ziua are numai 24 de ore. Când ești ocupat și epuizat cu d-astea, cine să mai aibă timp să se gândească la altceva? Habar n-am ce-o să salveze România (și cum, și care anume e pericolul de care o salvăm), dar am așa, vaga impresie că nu de sus în jos, de la guvern sau președinte, trebuie să vină salvarea. În orice caz, protagoniștii din „Bacalaureat” au principiile la fel de elastice ca ale celor din jur de care sunt scârbiți, și probabil că tocmai asta e poanta.

Voiam să văd și Sieranevada, dar al naibii Cristi Puiu a făcut un film de trei ore, și n-aveam chef să rămân în centrul Londrei la miezul nopții să dorm pe trotuar. Poate altădată. Over and out.

2 gânduri despre “Nadia la festivaluri de film 2016: depresia lor vs depresia noastră

  1. super ca de foarte obicei.
    un review reconfortant.
    dar nu inteleg de ce sa ramai sa dormi pe trotuar?
    nu circula bus, train, etc noaptea ?
    d.

    1. Trenurile nu prea mai circulă după doișpe. Există un bus de noapte care m-ar putea duce din centru până unde stau eu, dar face cam 2 ore și ar trebui combinat cu vreo oră de mers pe jos. Așadar, Sieranevada, proiecție de seară, când ai muncă a doua zi, not an option🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s