Întoarcere din Insula Minunată

Revenind cu vaporul din Lewis & Harris, am înnoptat în orașul Perth, pe vremuri capitala Scoției, dat fiind că aci se încoronau regii țării în Evul Mediu. Ajunserăm noaptea târziu, așa că prima impresie n-a fost foarte edificatoare, deși concluziile preliminare indicau că Perth-ul arată destul de drăguț și că obiectivul istoric cel mai important se numește Scone Palace, dat fiind că era semnalizat la tot pasul. Acu, în Marea Britanie, scones sunt un soi de hibrid între brioșe și chifluțe dulci, care se consumă la ceai, cu gem și frișcă. Carevasăzică, când am auzit de Palatul Chifluței Dulci, m-am gândit la ceva asemănător cu casa din turtă dulce din Hansel și Gretel. Acolo e de mine, zic. Poate n-o fi clădirea cu totul din chifluță dulce, dar trebuie, măcar, să aibă niscaiva chifluțe dulci.

Din păcate, s-a dovedit că Palatul Chifluței Dulci nu e nici făcut din chifluță dulce, nici restaurant de chifluțe dulci, ci un palat turistic destul de convențional, cu obișnuitul interior somptuos și domeniu cu grădini populate de păuni. Chifluțe dulci se găseau, ce-i drept, la vânzare într-un cort în fața palatului. Erau scumpe, dar mi-am cumpărat totuși una: n-ai cum să ratezi ocazia de a mânca o chifluță dulce la Palatul Chifluței Dulci.

IMG_9707
Palatul Chifluței Dulci

Atracția turistică în sine, care e de 400 de ani rezidența conților sau marchizilor de Mansfield sau cum dracu’ s-o traduce titlul de „earl” în românește, se vindea, din ce văzui, mai mult pe spinarea poveștii lui Dido Belle, eroina filmului „Belle”, pe care îl găsiți pe Netflix dacă vă interesează, și care se vinde în varianta DVD la gift shop-ul palatului, plus o grămadă de postere și magneți de frigider cu chipul lui Gugu Mbatha-Raw, actrița din rolul principal.

Dido Belle era nepoata unui Mansfield d-ăsta, William Murray, fata unui ofițer naval din familia sus-numită cu o sclavă din Caraibe. Murray a crescut-o ca pe o rudă mai oaie neagră a familiei (în acest caz, la propriu) dar în bunăstare, prilej pentru noi toți să căscăm gura și să ne minunăm ce chestie extraordinară a făcut, să tolereze o fată mai ciocolatie în sânul unei familii albe nobile în secolul optîșpe- după cum se vede treaba, standardele de realizări tolerante extraordinare pentru perioada aia sunt extrem de joase. Dido n-a locuit la Palatul Chifluței Dulci, dar asta nu împiedică Palatul să valorifice bunătate de oportunitate de marketing, plus că un portret original cu ea (și o verișoară albă care nu interesează pe nimeni) e expus înăuntru.

IMG_9673
Chestii medievale drăguțe la Palatul Chifluței Dulci

Afară, pe gazon, tocmai se înjgheba sărbătorirea unei figuri istorice foarte diferite de Dido Belle: un festival medieval în cinstea lui Robert the Bruce, erou național, rege al Scoției în secolul paișpe. Din program: aruncarea cu sulița într-un balot de fân (1 liră/4 încercări), aruncarea cu securea la țintă (2 lire/5 încercări), șoimărit, probat varii armuri și arme medievale în timp ce niște entuziaști din fanclubul oficial al lui Robert the Bruce îți explică cum erau folosite. Apoi, desigur, te poți trage în poză cu Robert însuși, bărbos, în zale și cu coroană pe cap, vesel ca un Moș Crăciun.

Robert cel adevărat nu era, probabil, la fel de prietenos: a ajuns pe tron după ce și-a masacrat rivalul, așa cum am aflat dintr-o reprezentație actoricească extrem de amuzantă, în care Robert era jucat de alt cetățean decât ăla pentru selfie-uri, unul mai grăsun și morocănos, ca un urs proaspăt trezit din somn. Sceneta a avut loc în fața Bolovanului Chifluței Dulci, unde se petrecea încoronarea regească propriu-zisă. Doar că acolo nu se mai află Adevăratul Bolovan, ci o copie. Adevăratul Bolovan se găsește la Edinburgh, naiba știe de ce,  unde a fost adus de la Westminster, unde fusese sechestrat de englezi sute de ani. Asta dacă ăla e Adevăratul Bolovan, pentru că există îndoieli. Pe scurt, Bolovanul Chifluței Dulci e un mare mister.

IMG_9700
Program artistic la Palatul Chifluței Dulci
IMG_9692
Niște vaci lânoase pe domeniul de la Palatul Chifluței Dulci

În fine, ultima oprire înainte de Londra: Liverpool. Când am mai fost pe vremuri în Liverpool, l-am botezat Gotham al Angliei, un oraș care are nevoie disperată de un supererou. Pentru un termen de comparație mai realist, presupun că i-am putea zice Detroit al Angliei, deși n-am fost niciodată în Detroit (am văzut Robocop, 8 Mile și It Follows, dar nu se pune), însă povestea pare asemănătoare: centru industrial extrem de prosper cândva, căzut în dizgrație în așa hal că jumate din populație s-a cărat de la declin încoace.

Când am intrat în oraș, pe înserat, sub niște nori vineții amenințători, ne-au întâmpinat străzi întregi de clădiri abandonate: case, cârciumi și mai ales fabrici- una dintre ele, mai ales, absolut imensă, un coșmar interminabil de ziduri roșii și ferestre oarbe, despre care am aflat mai târziu că era Depozitul de Tutun din Liverpool, cel mai mare depozit din cărămidă de pe planetă. Hotelul unde-am stat, fix în moțul orașului, era plasat vizavi de altă clădire industrială părăsită, Moara de Orez a lui Joseph Heap și Fii, construită în 1778, unde se măcina cândva materia primă pentru Kellogg’s Rice Krispies (acum cresc buruieni din acoperiș). Ambele clădiri vor fi, pare-se, în curând, transformate în complexuri rezidențiale de lux, pe principiul Ce-i lipsește chelului e tichia de mărgăritar. Hai să zicem că Liverpool-ul nu-i tocmai un oraș fantomă pe de-a-ntregul, dar are o grămadă de decoruri ideale pentru un film de groază clasa I- sau pentru un Robocop britanic. Dacă are cineva o idee de scenariu, să-mi zică, putem să ne apucăm imediat de niște guerilla filmmaking.

IMG_9732
Put your hands up for Detroit/ Our lovely city

A doua zi a fost senin, cald și frumos, ceea ce a mai redus din atmosfera sinistră: la lumina soarelui Liverpool-ul nu mai pare complet decedat, mai ales că pe docuri (unde socializa tineret și mai ales fete pe papainoage și cu tenul oranj de la autobronzol)  tocmai avea loc un festival gratuit de muzică folk. Cu această ocazie am ascultat și eu, la scena principală, pe cântăreața foarte roșcată Arcul Elfilor, îmbrăcată ca o variantă feminină a Pălărierului Nebun. Arcul Elfilor s-a dovedit un marketer priceput și fără rușine, trimițându-și băiețelul și mai roșcat și extrem de adorabil să strângă adrese de email pentru newsletter-ul ei (cum să refuzi un copilaș roșcovan adorabil??). Apoi, pe o barcă, doi bătrânei care-și spuneau Ashore for a Loaf cântau cântece marinărești (numele trupei e ceva argou marinăresc, probabil).

IMG_9720
Arcul Elfilor
IMG_9722
Ashore for a Loaf

În aceeași clădire de la docuri convețuiesc de-a valma, pe etaje diferite, trei muzee, unul despre marina glorioasă a Imperiului, unul despre Titanic, și unul despre sclavie, chestiunea mai puțin glorioasă pe care s-a întemeiat bogăția Marii Britanii în general, și aia a Liverpool-ului în special. Dacă muzeul cu pricina e tentativa orașului de a-și pune nițică cenușă în cap pentru trecut, e cam cu jumătate de gură: câteva camere destul de prost organizate și lipsite de zvâc, cu exponate prea sfioase și politicoase pentru asemenea subiect, de unde e greu să pui o poveste coerentă în ordine și să extragi informație dacă n-ai venit deja cu ea la pachet. Dar ce contează, a fost bifată și căsuța asta, există un muzeu al sclaviei. Mă rog, mai bine decât nimic. În orice caz, același argument care a susținut sclavia (e benefică pentru biznis și progres economic) susține cu succes și alte căcaturi în zilele noastre, în fine, se știe deja, banii vorbesc, etcetera, a doua strofă e la fel cu prima.

Acestea fiind zise, vacanța a ajuns la sfârșit și eroina noastră se întoarce la vatră să facă bani pentru imperiu și pentru ea însăși, căci vacanțele sunt degrabă golitoare de buzunare. Prea devreme totuși, prea devreme! Nu-s încă gata să aștept iarna londoneză cu cele 20 de minute de lumină pe zi și paisprezece gripe pe sezon. E mult prea trist și gri.

Într-o zi, într-o zi, curând, cred, o să fug în lume. Nu m-am hotărât în ce direcție.