Cei mai frumoși ani

Poza de grup, absolvirea liceului

Când ești fraged și lipsit de drepturi și libertăți, se găsesc întotdeauna o groază de adulți care să-ți spună cât de mișto e viața ta. Dacă mi-ar fi dat cineva câte un pui de găină pentru fiecare ocazie, de când m-am născut și până pe la 20 ani, când un om în toată firea mi-a zis că mă aflu la cea mai frumoasă vârstă posibilă  „și bucură-te de ea, că după aia, gata, încep greutățile”, cred că aș fi strâns suficiente găini cât să intru în afaceri cu ouă free range.  Bineînțeles, cea mai frumoasă posibil dintre toate cele mai frumoase vârste posibile e aia de elev de liceu, pare-se. Adică cel puțin așa aud că zice lumea, prin viu grai și în 1457 de produse culturale. Câte filme, cărți și muzici s-au făcut despre ființe umane de 14-18 ani? De la ‘De veghe în lanul de secară’ la ‘Jocurile Foamei’, toate lucrurile interesante, bune sau rele, li se-ntâmplă numai adolescenților- pentru că mai e și partea ailaltă a monedei, cu cetățenii care-ți spun, ca nenea Bacovia, că liceul e Cea Mai Grea Și Terifiantă perioadă din viața ta, cimitir al tinereții tale. Mă rog, oricum ai da-o, e extrem de important, cam asta e ideea.

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când mă gândesc la liceu, mă simt de parcă m-aș fi vârât cu capul într-un borcan cu ceață. Obiectiv vorbind, îmi amintesc, desigur, la ce liceu am fost (Nicolae Iorga, București, sector unu) și ce colegi și profesori am avut, ba chiar și o întâmplare-două, că doar nu m-a lovit Alzheimerul la tinerețe. Altminteri însă e ca și cum aș fi petrecut patru ani anesteziată, ceva între leneș și fantomă, patru ani în care am luat pauză de la trăit și gândit, și în care m-am plictisit atât de cumplit încât aș fi uitat și să respir dacă nu s-ar întâmpla automat. Teroarea din gimnaziu se încheiase, zilele ceva mai interesante din facultate erau încă departe, și la mijloc, plutind ca un fetus în lichid amniotic, Nadia, cea mai degeaba liceană din Univers.  

Acu, așa cum v-am zis, încă de pe atunci auzisem și eu cam zilnic ce plin de zgâlțâieli e să fii licean, și drept vorbind nu-mi doream să treacă viața pe lângă mine fără să trăiesc din plin aceste momente unice și inegalabile, dar oricât m-am străduit, nu mi-a ieșit și pace. Liceul e, chipurile, perioada unde ‘te distrezi’ pe rupte cu colegii fără nici o grijă. Nu zic, mulți dintre colegii mei păreau că se distrează, doar că ideea lor de distracție implica întotdeauna o petrecere cu mult zgomot, dans și antren, genul de chestie despre care abia mai târziu în viață am avut curajul epocal să declar că nu-mi prea place. În liceu încă mă străduiam, și uite-așa am mers la multe asemenea evenimente vesele, unde sfârșeam în mod inevitabil sorbind o Cola pe-un scaun și plictisindu-mă cumplit, pe de o parte pentru că nu multă lume vroia să danseze cu cineva care se împiedică de propriul picior, pe de altă parte pentru că eu însămi nu îmi doream din cale-afară să mă împiedic în văzul tuturor, plus că nici nu mă înnebuneam după repertoriul muzical. Erau vreo cinci-șase melodii care se puneau la toate petrecerile din liceu, și le știam deja pe dinafară, cine-i mare barosan, șmecher versat, șmecher number one, cine bate la fereastra mea, o gagică cu poliția, tu româncă eu țigan, tu cuminte eu golan, încă una că nu strică, fir-ar mama ei de sticlă, plus niscaiva regheton și Fly Project cu Raisa care nu prea avea versuri, plus, dacă era ziua de naștere a unei fete:

Vreau să vină lume multă și să fie ca la nuntă

Să vadă fetița mea cât de mult eu țin la ea

Dalele, dalela, să vină fata mea, s-arunc bani pentru ea!

Dalele, dalela, tu ești fata mea, dalele, dalela, tu ești prințesa mea.

Moment în care fata cu pricina dansa în mijlocul unui cerc ca la horă și eu, Daria Morgendorffer, ridicam din umeri. Adică na, melodia e catchy, recunosc, dar chiar așa, la toate petrecerile? Însă mă străduiam, mă străduiam: unde eram invitată, mă duceam. M-am dus și la Balul Bobocilor (în discoteca Why Not, ehei, mai țineți minte discoteca Why Not?), și la banchetul de absolvire, ba chiar și într-o excursie de două zile la Predeal în care m-am plictisit Cel Mai Rău pentru că am stat în cameră cu o prietenă când restul colegilor se duceau pe munte, după care ne-am suit pe munte când restul colegilor erau în cameră și era să plece autocarul fără noi la întoarcere…vedeți cum stă treaba, mereu mi-a ieșit totul pe dos și distracție epocală n-am avut. (Cele două fete cu care chiuleam de la sport erau OK și-am mai ținut legătura și dup-aia, dar nu cred că sună suficient de epocal pentru adulții care vorbeau despre distracție.) N-am avut nici măcar nefericire epocală în stil adolescentin, nu-mi venea să mă tai cu lama, n-ascultam muzică deprimantă și nici nu mă machiam cu negru, colegii nu mureau de dragul meu, dar nici nu mă persecutau, dat fiind că spre deosebire de ăia din gimnaziu nu erau infractori sau complet țăcăniți, ci pur și simplu niște oameni cu care n-aveam absolut nimic în comun, și care în general mă lăsau în pace să mă plictisesc în voie. Ce mai, din punctul ăsta de vedere: eșec pe toată linia.

De asemenea, am auzit tot de la oameni serioși și de la televizor că liceul e perioada amorurilor gingașe, precum și a hormonilor tropăitori. Ai mei au tropăit frustrant înainte, au mai tropăit și dup-aia, dar în timpul liceului au luat în mod misterios o pauză cât să-mi stingă complet de orice interes față de sexul opus sau identic, sau în general față de orice sex, deși, și în direcția asta, efort am investit. Am ieșit la plimbare-n Herăstrău cu vreo doi-trei indivizi care au reușit să mă plictisească atât de cumplit încât i-am râs în nas la propriu unui băiat care m-a pupat (și de care mi-a păsat atât de mult încât nu-mi mai amintesc cum îl chema, deși primul mascul care te sărută e, se presupune, un personaj de mare impact). După aia mi-am propus, ca divertisment, să mă îndrăgostesc din proprie inițiativă de un coleg de clasă, ca să nu absolv, chiar așa, fără nici o îndrăgosteală, iar iubirea la locul educativ avea avantajul că era la îndemână și nu necesita efortul de a mă deplasa până-n Herăstrău cu un necunoscut. În acest scop, mi-am ales un băiat ceva mai puțin manelist ca ceilalți și m-am străduit să mă gândesc la el într-o lumină favorabilă câteva minute în fiecare zi, și, tot zilnic, să schimb cu el măcar câteva fraze prietenoase care să sădească amorul (iar dacă nu merge așa, să-l enervez și tachinez până se sădește amorul, cum văzusem eu că se face în filme). Ca să nu uit, îmi notam, chiar, într-un soi de jurnal, cum mai progresează proiectul, și dacă am reușit să stabilesc contact pe ziua de azi. Aveam și o poză cu el în calculator, la care încercam să mă uit visătoare din când în când, problema e că dacă făceam asta mai mult de cinci minute începeam să mă gândesc că are nasul cam mare și ochii cam mici, și alte lucruri asemenea, așa că metoda Poza nu era folosită la fel de des. Eșecul n-a fost chiar total, în sensul că după o vreme am reușit să mă păcălesc singură că oarecum îmi place tipul și chiar să mă întristez nițel că sentimentul nu părea să fie reciproc, dar în cele din urmă mi s-a stins interesul și pentru ideea asta.

Cel mai deprimant lucru dintre toate: n-am reușit nici măcar să-mi dau seama ce vreau să fac în viață. Am tot citit amintiri ale variilor oameni care și-au descoperit vocația prin intermediul profesorilor binevoitori, sau, dimpotrivă, prin intermediul profesorilor de căcat care voiau să le sufoce originalitatea și care au sfârșit prin a-i face să le crească spiritul de frondă. Eu mi-am petrecut patru ani complet habarnistă în ce privește destinația ulterioară (am dat până la urmă la Jurnalism pentru că am anticipat că voi lua cu brio examenul de gramatică și bălăreală, și-am avut dreptate), și complet lipsită de ambiții, într-o perioadă în care nici măcar nu mai desenam. În ce privește profesorii, unii dintre ei aveau ceva potențial, măcar negativ: profu’ de mate, care după aia a ajuns inspector și secretar de stat, era angajat pentru meditații suplimentare de toată lumea în afară de mine și încă vreo doi, dar în ciuda refuzului meu de a-i vîrî bani în buzunar și spre frustrarea vocației mele de martiră nu s-a răzbunat nicicum. Pe de altă parte, profa de română era scriitoare, ceea ce ar fi trebuit să-mi placă, dar tot ce-mi amintesc despre ea e că avea o pasiune irațională pentru Camil Petrescu (a cărui operă o detest, dar era imposibil să exprimi vreo părere diferită de a ei) și că ne-a zis odată că întotdeauna, când vede o fată hărțuită de un băiat, se gândește că e vina fetei, o cățea care nu ridică coada nu-știu-ce-nu-știu-ce, mi-e lene să și povestesc, hai să zicem că nu m-am repezit să-i cumpăr romanele. Per ansamblu nici unul dintre acești profi n-a reușit să mă scoată din letargie în nici o direcție.

Singura chestie mai acătării pe care-am făcut-o în liceu: am citit o groază, tot ce mai găseam prin casă (în perioada aia mi-era prea lene să mă deplasez la biblioteca de cartier). „Citiți Decameronul”, a zis profa de istorie la lecțiile despre Evul mediu. „Are mult sex, o să vă placă”. Am citit, mi-a plăcut. „Citiți Maestrul și Margareta”, a zis proful de filosofie. „Are o pisică vorbitoare, o să vă placă”. Am citit, mi-a plăcut (chit că era disperată tentativa lui de a ne ademeni cu o pisică vorbitoare, de parcă Bulgakov ar fi Dr Dolittle). Și tot așa. În rest, m-am uitat la televizor. Și până la urmă, deși părea că suntem suspendați în lichid amniotic în spațiu și timp, s-a terminat și liceul.

Banchetul de absolvire l-am făcut undeva într-un restaurant extrem de kitschos pe malul unui lac (Floreasca, poate?). Beam Cola pe un scaun, ca de obicei, că pe vremea aia nici măcar nu beam (Nadia, cea mai degeaba liceană). Cineva de la altă clasă vomita în lac cu pantalonii pocniți în fund, petrecerea era pe sfârșite. Colegii mei, piliți cum se cuvine la asemenea ocazie, făcuseră un cerc, și, îmbrățișați, plângeau și oarecum dansau, mă rog, cât mai poți să dansezi când ești mangă și plângi. Pe fundal, melodia Adio a grupului vocal Gaz Pe Foc.

Adiiiiiooo, visul frumos s-a terminat, adiiiio, povestea noastră s-a încheiat…

Etcetera. Când colo, întorc capul și văd lângă mine fața gri-mustăcioasă și la fel de pilită a profului de filosofie.

-Tu de ce nu plângi cu ei? zice el amuzat. Nu-ți vine să plângi?

– Să plâng? De ce să plâng? am răspuns io. Mă bucur că s-a terminat. Oarecum. Nu din cale-afară. Dar mă bucur.

Am zâmbit, parcă. Perioada Cea Mai Mișto Din Viața Mea, conform altora, se terminase, și acum puteam în sfârșit să încep să fiu cine urma să fiu.

Și cam așa a fost. Oarecum. Nu din cale-afară.

P.S. Anul ăsta se fac zece ani de când am terminat liceul. Ieri s-au făcut nouă ani de Nadiablog.

6 gânduri despre “Cei mai frumoși ani

  1. Au trecut deja 9 ani? Sunt 5 de cand am plecat eu din tara si atunci cred ca erau deja cativa ani de cand discutam pe aici, asa ca e posibil sa fi trecut 9 ani. Parca era ieri. Multi inainte, ca inainte era mai bine.🙂

Comentariile sunt închise.