Primul teatru de păpuși, ultimul păpușar

Chris Somerville lucrează la teatrul de păpuși ‘Arlechin’ din orășelul galez Rhos-on-Sea de 58 ani; de aproape 20 ani e Director și unicul angajat. El singur manevrează toate marionetele, așa că repertoriul teatrului nu cuprinde, presupun, prea multe scene de grup. El aprinde și stinge luminile, el dă drumul la benzile pe care sunt înregistrate vocile actorilor, cei mai mulți dintre ei demult decedați (o chestie nițeluș sinistră, să recunoaștem). El răspunde la telefon și face rezervări, el vinde bilete la casă înainte de spectacol, înghețată extrem de ieftină în pauza dintre acte și marionete decupabile din carton după reprezentație. După ce piesa s-a terminat, tot Chris Somerville face curat în teatru. Site-ul teatrului de păpuși e construit de la zero, în html, de Chris Somerville, împreună cu alte site-uri pe teme similare. Și tot el ține și contabilitatea afacerii, pentru care sarcină își mai scrie singur câte-un progrămel în BASIC.

Eu am ajuns la teatrul lui Chris Somerville la recomandarea unui site gen ‘Ce-i de văzut prin Snowdonia’, iar în Snowdonia am ajuns pentru că m-a indus în eroare numele. Zăpădonia? mi-am zis. Trebuie să fie și zăpadă p-acolo! Nici măcar n-aveam pretenția să fie nămeți până la brâu, doar așa, o zăpădică mică, să simt și eu că-i iarnă adevărată fără să trebuiască să mă duc undeva departe cu avionul. Bineînțeles că încălzirea globală și propria ignoranță au conspirat împotriva mea, așadar zăpadă ioc (deși a nins un pic după ce eu plecasem deja acasă), dar n-am avut prea mult timp să fiu dezamăgită, pentru că Snowdonia e oricum un loc mișto. M-am plimbat printre munți, castele și trenulețe cu aburi, am mâncat brânzeturi galeze dubioase (dar extrem de gustoase) cu urzici și alge de mare în ele, am poposit la cârciumi cu nume precum ‘La vulpile supărate’, și iată că nu puteam să ratez nici teatrul de păpuși din Rhos-on-Sea, un obiectiv turistic atât de relevant pentru preocupările mele.

IMG-20151231-WA0001
Cam asta mi-a trecut mie prin cap când eram La Vulpile Supărate. Scuzați calitatea desenului, l-am făcut pe furiș la masă, să nu mă vadă vulpile și să se supere și mai rău.

Teatrul de păpuși ‘Arlechin’ e semi-celebru pentru că e primul construit în Marea Britanie, până atunci arta cu pricina fiind călătoare și sezonieră. Când am ajuns pe faleza din Rhos-on-Sea, inițial n-am văzut semne că teatrul ar mai fi încă în viață: la adresa specificată îți sare în ochi mai întâi o casă în curs de demolare. Teatrul propriu-zis e însă mult mai mic decât casa cu pricina, o clădire lunguiață alăturată, cam de forma unui garaj, făcută din sticlă, lemn și bolovani. Mi-am lipit nasul de ușă să mă holbez înăuntru: nu se zărea nimeni. „Să vezi că a dat faliment”, zic eu cu regret. Dar nu, un afiș lipit afară ne asigura că ‘Arlechin’ are spectacol la trei după amiaza negreșit în toate zilele de vacanță școlară, iar în vacanța asta ne oferă „Aladin și Lampa Minunată”. Așa că a doua zi am sunat la numărul de telefon indicat pentru rezervări, unde am făcut cunoștință pentru prima dată cu Chris Somerville, deși aveam să-l mai cunoaștem în multe alte ipostaze. Și la trei PM fix ne-am înființat la spectacol.

IMG_6981

Reprezentația la teatrul din Rhos e ca o călătorie în timp. Clădirea teatrului are peste tot, în lemnărie, în tencuială, în perdelele de catifea, aroma aia specifică îmbibată de ani, ca pălăria bunicului. Scaunele de pluș au scrumiere agățate de spătar, pentru că până nu demult era perfect OK să fumezi în nasul copiilor, într-un spațiu dedicat copiilor. Pereții sunt pictați cu grădini italienești, probabil o chestie foarte la modă în Marea Britanie a anilor 50. Marionetele și decorurile sunt bine păstrate, dar vizibil din altă epocă. Incontestabil din epoca asta sunt însă cei nouă-zece copilași din public, însoțiți de adulții aferenți. Din ultimul rând căscăm gura noi, adulții fără copii.

Spectacolul lui Chris Somerville are trei părți. Prima parte e piesa propriu-zisă, Aladin și Lampa Minunată, cu ocazia căreia aflu și eu, la venerabila-mi vârstă, că Aladin era de fapt chinez în povestea originală, o informație care mi-a fost ascunsă de atâtea adaptări în care eroul e înfățișat cu șalvari turcești. Din punctul ăsta de vedere, versiunea Teatrului ‘Arlechin’ e mai fidelă decât filmul Disney (deși mă îndoiesc, totuși, că Aladin locuia pe, ăă, strada Chop Suey în „O Mie și Una de Nopți”). Pauzele dintre scene sunt foarte lungi, dar e ușor de înțeles: Chris Somerville trebuie să schimbe decorurile de unul singur. Partea a doua a reprezentației e un show de magie cu Magicianul BimBamBoozle, care, după cum ați ghicit, e tot Chris Somerville. Păpușarul urcă pe scenă îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, cu cravată roșie, și execută câteva trucuri foarte simple, prefăcându-se simultan extrem de tăntălău și împrăștiat; copiii din public se amuză pentru că se cred mai deștepți ca el. Cei care urcă pe scenă drept asistenți coboară încărcați de abțibilduri și bomboane, dar Magicianul-Păpușar împarte oricum, la sfârșit, caramele tuturor, ca să nu se supere nimeni. (Programul tipărit al reprezentației, făcut de Știți Deja Cine, ne informează că Domnul BimBamBoozle poate fi închiriat cu ora pentru petreceri și zile de naștere.) Spectacolul se încheie cu Cabaretul Marionetelor, în care Păpușarul le arată spectatorilor cum se mânuiesc păpușile, pe care le face să danseze în ritmul unor numere muzicale de modă veche și foarte veche. Ultima păpușă, un Arlechin, e la rândul ei Păpușar, și trage de sfori un Arlechin mai mic. Copiii râd, noi ne holbăm cu gura căscată.

Trebuie să schimbăm măcar două vorbe cu omul ăsta, mi-am zis eu, pe măsură ce devenea tot mai evident că Păpușarul e Omul-Orchestră. Păpușarul era, pare-se, la fel de dornic să poarte o conversație cu niște adulți interesați de păpușărit, căci am rămas acolo o oră și jumătate după program, timp în care am aflat câte-n lună și-n stele despre istoria teatrului ‘Arlechin’, despre turismul din Snowdonia de-a lungul anilor, despre evoluția calculatoarelor în Marea Britanie de la Spectrum până în zilele noastre, și multe altele.

Teatrul ‘Arlechin’ a fost construit la inițiativa lui Eric Bramall (un superstar și pionier al teatrului de marionete britanic, din ce înțeleg) pe proprietatea unei fane care era, la rândul ei, păpușar amator. „Am fost la bancă și le-am zis: vrem să construim un teatru de păpuși. Și ne-au dat banii imediat! Vă vine să credeți?” se miră Păpușarul. (Ce-i drept, nu-mi imaginez o reacție la fel de entuziastă din partea unei bănci din zilele noastre.) În șapte ani, noua afacere culturală și-a plătit toate datoriile, iar Chris Somerville se mândrește cu faptul că teatrul de păpuși din Rhos-on-Sea a fost întotdeauna 100% privat și capitalist, fără vreo subvenție de la stat, consiliu local, etcetera, și că uneori are mai mulți spectatori decât cel mai apropiat teatru subvenționat pentru oameni mari. „Nu cred că statul ar trebui să finanțeze, chiar așa, orice artist”, zice el după ce noi remarcăm că fondurile pentru arte se micșorează văzând cu ochii. „Dacă știi că o să cazi pe moale, devii prea îngăduitor cu propriile idei. Teatrelor subvenționate de stat le dă mâna să monteze tot soiul de spectacole experimentale. Eu, în schimb, nu mi-aș permite să-mi ofensez publicul în vreun fel.”

În vremurile lui de glorie, teatrul din Rhos-on-Sea juca două spectacole pe zi cu casa închisă, inclusiv piese pentru adulți, și avea un staff complet de păpușari, tehnicieni și alți oameni necesari pentru asemenea întreprindere. Fondatorul și echipa lui au creat și un serial de televiziune cu marionete. De la moartea lui Bramall în 1996, Chris Somerville a rămas singur, și nu-și permite să aducă alți angajați. „Dacă aș câștiga la loterie, aș renova locul ăsta, să-l fac cum era odată”, ne-a zis. Din păcate, lumea nu mai merge la teatru ‘ca pe vremuri’, deși interesul copiilor pentru marionete n-a murit. Pe Păpușar însă nu prea îl încălzește că emisiunile pentru copii au cam toate câte-o marionetă primitivă: ăia nu-s păpușari adevărați. „Muppets sunt grozavi”, recunoaște el, „dar au prea mulți imitatori. Dacă mai văd o imitație de Kermit, nu știu ce fac.”

IMG-20151229-WA0001

Oriunde te uiți prin teatrul ăla miniscul vezi diplome și trofee de excelență și carieră îndelungată, unele pentru Somerville, dar cele mai multe pentru Eric Bramall. Tot ei doi au construit, cică, multe dintre marionetele în uz, însă teatrul din Rhos-on-Sea are în posesie și păpuși victoriene, de peste 100 ani vechime, pe care Somerville nu se îndură să le dea la restaurat, de teamă că restauratorii or să-i înlocuiască catifeaua veche cu poliester de doi bani, cum a mai văzut el c-au pățit alții. Teatrul ‘Arlechin’ ar putea deveni muzeu fără prea mare efort. Nu e însă genul ăla de poveste deprimantă cu un ultim mohican al unui meșteșug uitat, pe care Antena 3 ar împacheta-o în muzică lacrimogenă, deși mintea mea o luase în direcția aia inițial, dar m-am răzgândit după ce-am vorbit cu Păpușarul. Omul e plin de energie, pare mai tânăr decât e, a făcut toată viața ce i-a plăcut și încă nu se lasă: în vacanța de jumătate de semestru din februarie (căci pauzele lungi și dese sunt cheia marilor succese în învățământul britanic), copiii sunt așteptați cu altă piesă din repertoriu: „Prințesa și Turma de Porci”. Nu numai că nu-l compătimesc, ba chiar vreau să fiu ca el când mă fac mare. Deși probabil să te faci mare e contraindicat pentru o asemenea carieră.

Am plecat de-acolo cu niște marionete din carton pe care Păpușarul ni le-a făcut cadou (desenate de el sau de Bramall înainte să mă fi născut eu), și cu o mulțime de sfaturi vizavi de obiectivele turistice din zonă- per ansamblu o vizită mult mai utilă și plăcută decât mă așteptam. În orice caz, acum mi-a venit cheful să mă joc și eu cu marionete. Poate e momentul să mai plănuiesc un filmuleț stop-motion, că 2015 a fost cam lipsit de animație Nadiafilmică.

2 gânduri despre “Primul teatru de păpuși, ultimul păpușar

Comentariile sunt închise.