Luni

Cine s-a săturat de Londra s-a săturat de viață, zicea cineva, am uitat cine. Din când în când și anume destul de des, cetățeni sătui și de Londra, dar mai ales de viață se aruncă pe șine în fața trenului care duce navetiștii din suburbii (printre care se află și Nadia) înspre centrul mirificului oraș sus-menționat.

Evenimentul se petrece de fiecare dată la aceleași două stații aflate fix în mijlocul rutei- din fericire nu-s stațiile unde urc sau cobor eu, așa că n-am avut niciodată prilejul să văd cu ochii mei o moarte de soiul ăsta. Dar e ușor să-ți dai seama când s-a întâmplat una: nu numai că serviciul feroviar e belit o zi întreagă, asta se întâmplă oricum în toate zilele impare ale lunii (și uneori și-n alea pare), dar anunțurile din megafoane devin dintr-o dată misterioase și sfioase. Iar compania de trenuri nu e, în general, sfioasă în ce privește motivele din cauza cărora s-a dus dracului pe ziua de azi orice tentativă de a ajunge undeva la timp. „S-a stricat semaforul la stația X”. „E prea mare înghesuială înainte de gara Y”. „Pentru că a bătut vântul timp de cinci minute ieri, două crengi de mărime mijlocie se află pe șine între Blabla Park și Gibberish Junction.” „Treaba pe care trebuia s-o facem ieri s-a întins cumva și pe ziua de azi”. „Azi n-au venit suficienți mecanici la serviciu și n-are cine să conducă trenurile. Ne cerem scuze pentru inconvenient.”

În caz de sinucigași, însă, avem de-a face cu „un incident” cu localizare incertă. O organizație care se ocupă cu prevenirea suicidului a reușit să-i convingă pe mai-marii trenurilor britanice că sinceritatea brutală de care dădeau dovadă până acum („întârziem pentru că avem un om lovit de tren la stația cutare”) e dăunătoare pentru public din punct de vedere emoțional și încurajează alte sinucideri.  Un incident, undeva. Toată lumea știe, oricum, ce înseamnă asta. În timp ce câteva stații mai încolo autoritățile curăță măruntaie de pe șine, iar oamenii care au avut ghinionul să se afle prin zonă sunt probabil traumatizați pe viață, în frunte cu mecanicul locomotivei, pasagerii protejați de exprimări eufemistice au la dispoziție trei opțiuni: 1. să aștepte în tren până  se satură de așteptat sau până se satură chiar trenul de ei și-i anunță că n-are de gând să mai miște, 2. să pornească în căutarea unei rute alternative a cărei durată întrece o călătorie cu avionul de la un cap la altul al continentului, 3. să se dea bătuți și să declare ziua pierdută. Oricum ar fi, toată lumea își ia inițial o doză de 1. așteptare stoică, inițial în tăcere care se umple încet-încet de murmure.

„De ce n-or putea oamenii ăștia să se sinucidă la ei acasă? Cât egoism! Tocmai azi când aveam un meeting/un bilet la concert/o reuniune istorică cu John Bull pe care nu l-am mai văzut de pe vremea lui Pazvante,” se șoptește către telefoane mobile. Unii au ratat o afacere, alții au pierdut un avion. Sinucigașii sunt mereu acuzați de egoism, dar metoda Ana Karenina și mai abitir. „Poate că faptul că ne strică ziua tuturor e un avantaj al metodei”, e de părere altcineva. „Ia gândește-te, ești supărat pe viață și ai impresia că toată lumea a fost nasoală cu tine. Ce răzbunare mai bună decât să fii și tu nasol cu ei în stil mare măcar o dată?” Asta ar explica și faptul că de fiecare dată se-ntâmplă la aceleași stații nod feroviar, întru bulibășire maximă a transportului, e de acord alt călător. Unii declară că ei, personal, ar avea bunul-simț să se sinucidă cu pastile, sau să se spânzure, sau, în fine, altă metodă care implică mai puțină mizerie și deranj. (Eu îmi amintesc, volens-nolens, de cabinele pentru sinucigași din ‘Futurama’, ca niște cabine de telefon și la fel de ieftine: convenabil, rapid, curățătorie inclusă, mă mir că n-au fost încă patentate.) Câteodată chiar și megafonul eufemistic își pierde răbdarea: un conductor de la altă companie a anunțat că trenul întârzie fiindcă cineva s-a plictisit de viață. Al nostru, însă, s-a ținut tare pe baricade până acum, și chiar și nemulțumirile pasagerilor se rostesc tot cu voce scăzută și cu calm, doar suntem în Marea Britanie, ce mama ei de viață. În orice caz, englezii nu se jenează să vorbească despre moarte, așa cum nu se jenează să vorbească despre pietre la rinichi.

Într-o zi de felul ăsta petrec în total cam cinci ore în transportul în comun, poate mai mult, și ajung acasă cu senzația că Londra e un soi de vampir imens cu tuburi gata instalate în venele tuturor, ca să ne extragă vlaga fără să se mai obosească să ne muște. Nu mă mai mir că există oameni care s-au săturat de orașul ăsta, cine a zis ce-a zis n-a avut dreptate. Și eu m-am săturat de el.

De viață încă nu.