Gri

Când eram mică aveam o carte de Basme multicolore foarte drăguțe scrise de un nene leton, Imants Ziedonis. Povestea lui despre Gri era următoarea: (citită aici de cineva cu o voce foarte enervantă, din păcate)

Carevasăzică, zicea nenea Ziedonis, griul e culoarea care face alte culori să strălucească, precum un nasture colorat pe o grămăjoară de cenușă.

Ei bine, griul cu care ai de-a face în Londra în noiembrie nu e ăla generos, modest, care se străduiește să-i pună pe-alții în valoare. Din contră, e ca un strat de praf care se așează cu nesimțire peste absolut tot, inclusiv pe creier, unde probabil mi-a intrat prin urechi. N-am mai văzut soarele de săptămâni în șir, de trezit ne trezim cu toții într-o fotografie alb-negru și ne fâțâim încolo și-ncoace printr-o pâclă gri până se întunecă, adică pe la trei dup-amiaza. În fiecare iarnă britanică înțeleg din nou de ce oamenii din Nord se sinucid pe capete, deși locuiesc în țări civilizate, bogate și cu dichis. Mă încearcă o disperare cruntă la gândul că o s-o ținem tot așa până prin aprilie, și la pachet cu asta vine o depresie gri, precum și diverși viruși și bacterii gri. Abia ce a început sezonul gri și stau cam de două săptămâni în pat cu bronșită, într-o pijama roz care însă se vede tot gri pentru că intră în casă lumină gri prin perdelele gri. Iarna trecută mi se umflase un picior din senin, și-am rămas cu o cicatrice gri la fața locului.

Pe deasupra mai citesc și vești gri pe Internet, însoțite de aceleași dezbateri gri care aveau loc și acum două săptămâni pe altă temă. Unii vor război, cruciadă, arme, pușcării, jos toți, și știu toate despre tot fără să fie nevoie să verifice din ce surse știu, war is peace, ignorance is strength, uite o poză cu complet altceva care poate să fie și despre cât de nasoi sunt oamenii pe care-i urăști dacă schimbi descrierea dedesubt. Alții se felicită singuri cât sunt de buni și toleranți ei spre deosebire de ceilalți, și că au descoperit apă pe Marte, incredibil, tovarăși, lumea nu se sinchisește în mod egal de toate nenorocirile, și nu plânge în mod egal pentru toți cei cincizeci de mii de oameni care mor cu zile în fiecare zi, șoc și dezamăgire! Și bineînțeles jos Vestul colonialist de clasă mijlocie care își merită soarta! Conspiraționiștii dezbat ce francmasoni și extratereștri au mai comis-o și p-asta. Credincioșii zic că se roagă deși nu le-a cerut nimeni să facă o chestie complet inutilă (și nițel insultătoare pentru ăia care nu cred în aceeași divinitate, dacă stai să te gândești bine). Ateii se laudă ce deștepți sunt că nu-s credincioși. Cetățeni întreprinzători se folosesc de ocazie ca să-și promoveze nu știu ce produs sau creație proprie cu mesaj empatic, hashtag hashtag. Și bineînțeles dezbaterile de tip baba se piaptănă: oare e bine sau nu să-ți pui o poză de profil feisbuchiană care declară că ești îndurerat?

Pentru subsemnata, anxioasă cu patalama, știrile despre morți, sânge și războaie în devenire generează o singură reacție: groază. Da, știu că îs răsfățată și că-s o grămadă de oameni care și-ar dori să fie anxioși doar via Internet și teve, dar nu mă pot abține. Tot ce-mi doresc de la viață e ca mintea mea hiperactivă care găsește riscuri și pericole și-n gaură de șarpe să trăiască liniștită într-un timp și loc unde riscurile și pericolele sunt minime și unde știrea zilei e că ariciul a fost propus drept animal național în locul leului, dar uite că există teroriști, s-ar putea să existe războaie. În Londra nu s-a mai întâmplat nimic în ultima vreme, cel puțin nu de când cu soldatul decapitat acum doi ani, dar e slabă consolare pentru mine, și ori de câte ori merg cu metroul și autobuzul supraetajat prin centrul Important și Celebru al Londrei (important și celebru ca și Parisul, desigur) mă uit cu ochii cât cepele la toți călătorii cu bărbi stufoase care scormonesc după fire prin geacă (ca să asculte muzică, ca tot omul) și mă simt simultan un șoarece laș și o rasistă infectă, dar, cum ziceam, nu mă pot abține. Cred că viața asta de metropolă nu mai e de mine. În Vest te omoară islamiștii intenționat, acasă în lumea a doua îți dau foc românii din greșeală, în lumea a treia te omoară atâtea chestii că nici n-am loc să le enumăr, inclusiv Vestul sus-menționat din varii motive, deci încotro?

-Insulele Feroe. Pro: la mama naibii, slab populate, nu te caută acolo nici dracu. Contra:  frig, gri, și deprimant ca și-n Londra, doar că mai ceva, și probabil n-au nevoie de imigranți care nu știu decât să deseneze și să scrie pe Internet, trebuie să mă reconvertesc profesional.

-Insulele Shetland, de unde vin poneii ăia grași. Pro: peisaj frumos, tot așa, la mama naibii, slab populate, plus că-s parte din Scoția deci nici măcar nu trebuie să-mi mut impozitele la alte autorități, plus poneii ăia grași care sunt absolut adorabili. Contra: frig, gri, deprimant etc, plus că dacă intră în bucluc Marea Britanie în general intră și poneii, nu?

shetland
Locuitori din Shetland, conform site-ului Visit Scotland.

-Orice altă insulă vă trece prin cap, aștept sugestii.

-SUA. Pro: tata lor pe plan mondial, pe tarlaua lor nu prea îi atacă nici dracu, excepție notabilă nain ilevăn. Contra: Se omoară singuri între ei ca chiorii cu puștile în toate școlile, cinematografele, veceurile publice, oriunde se nimeresc mai mult de cinci americani concomitent.

-Australia. Pro: la mama naibii, și bineînțeles insulă. Contra: te omoară flora și fauna și probabil chiar și coaja copacilor, plus că e prea cald pentru gustul meu, plus că și p-acolo au mai fost teroriști, chiar anul trecut parcă.

-Canada. Pro: pare un loc destul de chill. Contra: e un loc cam prea chill, plus că au probabil mai mare nevoie de tăietori de lemne decât de imigranți care scriu și desenează pe Internet.

-Un sat indian din Kerala, propus de un prieten care mi-a fost coleg la masterat și care mă tot cheamă să-i țin companie (el e de-acolo). Pro: un loc foarte relaxat, progresist comparativ cu restul Indiei dar și în general, zice prietenul meu, cu multe ciuperci halucinogene și alte chestii drăguțe la discreție, zice prietenul meu, vreme frumoasă. Contra: crocodili, malarie, căldură excesivă, plus că totuși vorbim de India, unde se întâmplă veșnic ceva nasol.

-Japonia. Pro: criminalitate redusă, Sailor Moon e pe fază să te apere de apocalipsă. Contra: cutremure, tsunami, roboți și caracatițe uriașe când ți-e lumea mai dragă.

-O insulă artificială construită de mine din materiale cumpărate de mine undeva în mijlocul nicăieriului. Cu finanțele actuale îmi permit ceva de mărimea unui capac de roată, să zicem.

Mă mai gândesc.

9 gânduri despre “Gri

  1. Japonia. Tot la categoria “insula” intra (desi e arhipelag), poate mai ceva decat Australia sau UK. M-as intoarce acu’ daca as putea. Pro: le plac imigrantii care deseneaza si scriu pe internet, deci nu e cazul de reconversie profesionala. Si daca ar fi sa ma mai prinda un cutremur, asa cum m-au prins multe, inclusiv ala din Tohoku in martie 2011 acolo, as vrea sa ma prinda in tot Japonia. Stiu ca suna bizar, dar Japonia e locul optim (cel mai safe) in care sa experimentezi o zgaltaiala. A, contra: vara e clima tropicala cam peste tot, te topesti ca untul. Da’ papica e buna!

    1. Nu, ai dreptate, makes sense, dacă Japonia are cutremure așa de des e logic să fie foarte bine pregătită, mai ales că e atât de avansată tehnologic (spre deosebire de România unde avem cutremure des dar nu se pregătește nici cucu). Mă intrigă însă informația că le plac imigranții care desenează, sau imigranții în general- au o reputație de societate foarte închisă și xenofobă.

      1. E cam amestecat… xenofobi pe față nu sunt, dar există o minoritate de naționaliști. Ca peste tot. D-ăștia panicați că li se diluează sângele. Pe de altă parte, mulți (în special tinerii) sunt înnebuniți după străini, chit că în general pentru ei străin = american. Depinde și de zonă… în metropole precum Tokyo sau Osaka oamenii sunt mult mai deschiși către internaționali decât în orășelele mai mici, poate și datorită gradului de expunere. Dar dacă te și forțezi să înveți câteva expresii de bază în japoneză, deja te adoră! Ar fi multe de spus, e o societate foarte complexă, dar cert e că nu se poate spune nici pe departe că ar fi agresivi cu străinii, sau neprimitori. Asta nu înseamnă că-ți poți face prieteni apropiați (în sensul european al cuvântului) printre localnici. Distincția japonez vs. non-japonez se păstrează și pentru cei care trăiesc acolo de 25-30 ani, căsătoriți cu localnici și perfect fluenți în limba fermecată. În concluzie, și cu riscul de a greși prin generalizare: lor le plac străinii în principal datorită diferențelor, if that makes sense…
        Uite aici un articol apărut recent care m-a făcut să râd pentru că, în mare, e perfect adevărat: http://en.rocketnews24.com/2015/11/04/six-types-of-japanese-people-youll-meet-while-living-in-japan-an-illustrated-guide/

      2. Haha, mai auzisem de Gaijin Hunters, da. Danke schoen. Cât ai stat tu în Japonia și cu ce ocazie, dacă nu e cu supărare să întreb?🙂

  2. Nu e cu supărare. Am stat vreo 6 ani, mi-am făcut doctoratul acolo și am mai stat la 2 postdoc-uri, până mi s-a făcut de Europa în 2012. Și cam de atunci regret… Lumea e – cel puțin aparent – mai calmă acolo, eu unu’ m-am simțit foarte relaxat.

  3. Ca insula… Jamaica…. nu am fost, dar suna f. bine! Si sunt doar partial ironic cand spun asta!
    @Tavi: Foarte multumesc pentru articolul link-uit, nu am avut inca ocazia sa ajung in Japonia, dar pe de o parte o gasesc fascinanta si pe de alta a. avut sansa de a colabora cu un japonez in Ro., tot ce pot sa zic este WOW….

    In rest toate bune si…. calme… sau fiindca am zis de Jamaica: Peace!

  4. Nu ma refeream doar la iarba…. desi na… analogia nu poate fi ignorata….ma refeream mai ales la chestia cu Peace! ca salut…..

    Toate bune!

    PS: eu da, nu recomand, nu nerecomand, la cum te exprimi… iti spun doar ca nu ti-ar oferii nimic ce nu ai deja😉

Comentariile sunt închise.