În rolul lui Stan, precum și al lui Bran: Nadia

IMG_4832

În primul rând, un moment publicitar. Vă căsătoriți? Știți care e părerea mea despre căsătorie, dar fiecare om trebuie să acționeze cum crede el că e bine și frumos pentru el însuși, atâta timp cât nu-i deranjează pe alții- deci nu vă judec. Așadar, vă căsătoriți? Vă doriți o chestie mișto de pus pe tortul de nuntă, care să fie complet personalizată și pe care s-o puteți păstra dup-aia ca amintire? Contactați-o pe gazda dumneavoastră Nadia, care a făcut, după cum ați ghicit, ce vedeți în poza de mai sus. Vă garantez că seamănă cât de cât cu mirii, care și-au dorit să includă și pisica din dotare.

În afară de contribuții artistice de soiul ăsta, care sunt, evident, mirifice și de calitate superioară, eu nu v-aș recomanda să mă invitați la nunta voastră. Nu vă cunosc personal pe voi toți, cei doi cititori și jumătate ai blogului meu, așa că nu știu de ce-ați face așa ceva, dar m-am gândit să vă avertizez oricum.

Un prieten bun a făcut eroarea mortală de a mă invita, totuși, la nunta lui. Mai mult, m-a rugat să contribui în varii modalități drăguțe și importante pentru el. Să-i fac niște figurine pentru tort (i-am făcut). Să-i aduc inelele (am zis, nu pot, îmi pare rău, sufăr de anxietate, e prea multă responsabilitate pentru mine). Să citesc o poezie de amor românească în timpul ceremoniei, chestie la care am răspuns…

…ăăă…

…ăăă…

…ăă, nu știu dacă pot, serios, sufăr de anxietate, nu vreau să vorbesc în public, și așa mai departe. Hai că poți, zice el. O să fie frumos. Alege o poezie românească plină de romantism.

Acu, eu și poezia nu prea ne avem bine, ca să zic așa. Eu sunt o fană a genului epic, mai degrabă. Nu mă pricep la poezie ioc, nici măcar poezie românească, în afară de alea cu care ne-a fost împuiat capul la școală, Eminescu (demodat), Bacovia (deprimant), Ion Barbu (dracu știe despre ce vorbea omul ăla, că n-am înțeles niciodată. Idila dintre o ciupercă și o femeie laponă? Ce fumase?). Până la urmă eu și mirele am convenit asupra unei poezii de Ana Blandiana, ceva despre cuplu, destul de romanticos, mai puțin deprimant decât alte opțiuni, deși, desigur, tot deprimant într-o anumită măsură, că așa e amorul într-o țară comunistă și post-comunistă.

Și așa a rămas. Mi-am printat poezia pe-o foaie, și după aia nu m-am mai uitat la ea, ca să nu mă apuce tremuriciul gândindu-mă că trebuie s-o citesc în public.

În ziua nunții, am uitat să-mi iau foaia cu mine.

Nu-i nimic, îmi zic în barbă. Precis trebuie să fie și în program undeva. Ajung la nuntă, deschid programul: ceremonia începe cu Nadia B. citind așa și pe dincolo- dar fără ce citește. Hait. Așa că mă duc la mire, și-l ciocănesc pe umăr. El se bucură să mă vadă, etcetera.

Auzi, zic eu. Am două probleme. Prima problemă e că începe nunta în zece minute cu citania mea și eu am uitat poezia acasă. A doua problemă e că mă piș pe mine.

Nici o problemă, răspunde el. Uite, eu am poezia ta pe aifon, ia aifonul meu și citește de acolo. Cât despre a doua chestiune, baia e în direcția aia.

Pun telefonul mirelui în buzunar și mă îndrept rapid spre baia bisericii, o baie mică-mică, ca-n tren. Și în timp ce îmi rezolvam eu problema numărul doi enunțată mai sus, iaca cum simt aifonul mirelui alunecându-mi din buzunar. Și cade, cu un pleoșc fatidic. Fix în vece.

ÎN VECE.

Așadar. Sunt la nuntă, nunta începe în cinci minute, nunta începe în cinci minute cu o poezie citită de mine, conform programului, eu iar n-am poezia, ȘI am scăpat aifonul mirelui în vece, unde se scufundă rapid, blup-blup.

Am luat serios în considerare posibilitatea de a mă încuia în baie ca să plâng pe toată durata nunții. De ce mi se întâmplă lucruri d-astea numai mie?

Până la urmă mi-am făcut curaj, mi-am tras pantalonii, am extras telefonul din vece, care bineînțeles nu mai mergea, l-am șters energic cu hârtie igienică, cu un prosopel și cu ce mai găsisem prin baie, după care m-a lovit revelația groaznică că acum telefonul o să miroasă a pipi, așa că l-am spălat (!) cu săpun (!), asigurându-mă deci că n-o să mai meargă niciodată, după care l-am șters iar cu hârtie igienică și prosopel. După cum vedeți, nu prea gândeam limpede în acest moment al desfășurării acțiunii.

După ce am ieșit din baie, am venit să mă așez lângă plus unu al meu și i-am șoptit suav la ureche: „Am scăpat telefonul lui H. în vece. Găsește-mi poezia pe Gugăl pe telefonul matale.” „FACI MIȘTO DE MINE”, zice el, abținându-se cu greu să nu izbucnească într-un râs isteric. „N-ai făcut asta, Nadia. Spune-mi că n-ai scăpat telefonul mirelui în vece în cele cinci minute în care l-ai avut la tine. Nici chiar tu nu poți fi chiar în halul ăsta de Nadia.” Ba da, confirm eu, și repede-repede ne apucăm să căutăm poezia pe telefonul lui, că nunta stătea să-nceapă.

Am găsit poezia, slavă lui Alah și smartfoanelor, am citit poezia, așadar, cu picioarele tremurându-mi de zici că eram apucată, și mai încolo am primit complimente pentru talentu-mi retoric de la nuntași, deși unii nu înțelegeau de ce poezia a fost așa de deprimantă (amor comunist, etcetera, am explicat eu). Toate bune și frumoase, dar bineînțeles că trebuia să înapoiez telefonul mirelui la un moment dat.

De ce nu se mai aprinde? zice el.

Ăăăăă, zic eu.

L-ai scăpat, zice el.

Ăăăăăăă, zic eu.

În vece, zice el.

Ăăăă, da. Ba nu. L-am scăpat pe jos. Ba nu, l-am…ăăă….îți cumpăr altul, zic eu, dorindu-mi intens să se deschidă o falie seismică sub picioarele mele.

Lasă, lasă, zice el împăciuitor. Oricum era un telefon vechi, avea deja ecranul spart, îmi iau eu altul.

Trimiteți-mi iar numerele voastre de telefon, a zis băiatul pe Feisbuc, după nuntă. Mi-am pierdut telefonul într-un incident tradițional de nuntă. Tradițional? întreabă cineva. Da, zice el, în țara mea așa facem, când ne căsătorim aruncăm telefonul pe jos, îl călcăm în picioare și strigăm Mazel Tov!

Carevasăzică, să nu mă invitați la nunta voastră.

Sigur, putea să fie și mai rău, bine c-am refuzat alte responsabilități. Vă dați seama cum ar fi fost dacă i-aș fi scăpat inelele în vece?

7 gânduri despre “În rolul lui Stan, precum și al lui Bran: Nadia

  1. Eu fiind micuță, pot să spun că privind din perspectiva jumătății de cititor, am suferit niște emoții… până la final. Da mis bucuroasă a ieșit hepiend!

  2. Lol!!!!!

    Din motive… pe care nu doresc sa le dezvolt, pot empatiza cu problema telefonului scapat (e drept.. nu la o nunta… si e drept nu al alt cuiva), oricum am ras cu lacrimi la citirea acestui post…
    cat despre partea cu „Ion Barbu (dracu știe despre ce vorbea omul ăla, că n-am înțeles niciodată. Idila dintre o ciupercă și o femeie laponă? Ce fumase?)” rezonez suta la suta… decat ca pe vremea mea faptul ca fumase ceva inainte nu imi trecuse prin cap.
    Deci in esenta, foarte haioasa povestea… cand o citesti😉
    toate bune!

    1. Am scris povestea cam la repezeală, că altfel mai denigram și alți poeți români. Deși nu cred că aș putea să ajung la măiestria maică-mii, care l-a înjurat odată pe Alecsandri de i-au mers fulgii și probabil s-a răsucit în mormânt, într-o dimineață în care eu am anunțat-o cu seninătate, cu vreo oră înainte de a pleca spre școală, că îmi trebuie volumul PASTELURI chiar în ziua aia.

  3. Eu sunt la birou si fac eforturi eroice (demne de o cauza mai buna, fara suparare🙂 ) sa nu izbucnesc in ras.
    Am reusit doar cu pretul unui mare ranjet de la o ureche la alta. Noroc ca-s genul de angajat care e bagat in seama doar cand face tampenii absolut monumentale, ceea ce nu e cazul.

  4. Glumeai despre Ion Barbu, dar daca te intereseaza subiectul, Andrei Oisteanu a scris o carte foarte amuzanta despre cultura drogurilor la romani – „Narcotice in cultura romana. Istorie, religie si literatura”. Are si un capitol special despre Ion Barbu si toate chestiile pe care le consuma.

Comentariile sunt închise.