Nadia la Festivalul BFI 2015: „Evolution”/”Chevalier”

EVOLUTION - Still 2

Corpul omenesc e extrem de scârbos și de ciudat, un sac de carne în continuă degradare în care suntem încuiați și care până la urmă o să ne omoare în chinuri groaznice, deși preferăm să nu ne gândim la asta prea mult. Până atunci, se strică oricum de multe ori și în diverse feluri pe care nu le putem controla, și trebuie înțepat, înghiontit, îndopat cu chimicale, deschis și cusut la loc. Dacă ești femelă experiențele de care ai parte sunt și mai dubioase și înfricoșătoare, curge sânge când ți-e lumea mai dragă, plus că alții pot să-ți planteze înăuntru un parazit care crește necontrolabil, te deformează, se hrănește la propriu cu vlaga ta și după aia iese afară cu forța într-o revărsare de lichide și măruntaie. Serios, dacă stai să te gândești bine, suntem complet absurzi și grețoși. Nu m-am simțit niciodată în largul meu în propriul înveliș organic. Cele mai interesante povești de groază mi s-au părut întotdeauna alea care au de-a face cu experiențe de felul ăsta, care îți fac rău dinăuntru -paraziți, metamorfoze, epidemii- în loc de asasini care te urmăresc cu cuțitul ca-n seria Vineri Treișpe.

Am nimerit deci tocmai bine la următoarea proiecție festivalieră pe care mi-am ales-o, „Evolution”, un fantasy-horror franțuzesc din competiția principală de lungmetraje. În filmul ăsta e foarte prezentă scârboșenia corpului uman (inclusiv a sarcinii și nașterii) și procedurilor medicale. La Q&Aul de după film, regizoarea Lucile Hadzihalilovic ne-a zis că s-a inspirat din experiența propriei operații de apendicită din copilărie, adicătelea din cât i s-a părut de aiurea să o ducă părinții într-un loc ciudat, plin de necunoscuți care aveau voie să o deschidă și s-o închidă. Sigur, operația de apendicită e o chestie utilă și deloc malefică, dar până la urmă un copil e o ființă complet lipsită de autonomie: dacă părinții ar vrea să-l supună la o procedură malefică, n-are cum să se apere. Și de fapt, în viața reală, părinții fac chestii nasoale destul de des. În Africa îs părinți care extirpă clitorisurile fetițelor, pentru binele lor, cică. Două din cele trei mari religii abrahamice practică o mutilare genitală mai puțin hardcore aplicată băiețeilor, tot pentru binele lor. Tocmai am citit un articol despre o tanti care i-a injectat pipi în venă progeniturii pentru că citise undeva că e un remediu natural pentru nu știu ce. Și așa mai departe.

E rău să depinzi complet de sănătatea psihică și bunăvoința altcuiva, ca un animal de casă-  le urez tuturor copiilor să crească cât mai repede. În filmele de groază, personajele-victime sunt în general niște oameni extrem de proști cărora le ia o groază de timp să-și dea seama că sunt în căcat. În filmul ăsta, protagonistul e un băiețel deștept care-și dă seama destul de repede că e în căcat, dar nu-i folosește la nimic, pentru că e doar un copil.

După film, un nene din public s-a rățoit de numa-numa la regizoare, cerând explicații despre ce e vorba în poveste, sau în general dacă a fost vorba despre ceva (regizoarea nu prea a apreciat această intervenție), dar eu una n-am înțeles ce n-a înțeles, mi s-a părut a fi o poveste destul de simplă, care nu explică lucrurile în detaliu pentru că nu e nevoie, atmosfera e mai importantă decât ce se întâmplă propriu-zis, ca în orice film de genul ăsta. O insulă e locuită numai de femei tinere și băiețeii lor. Copiii trebuie să ia în fiecare zi un medicament (care arată a cerneală de caracatiță), și în cele din urmă să îndure niște operații complicate, dar „mamele” nu se obosesc să le explice în ce constă boala de care suferă toți. Unul dintre băieței începe să bănuiască că ceva e putred în Danemarca. Răspunsul la întrebarea „care-i faza” implică niște creaturi semi-marine cu un procedeu de reproducere mai, ăă, neobișnuit, dar în principiu e un scenariu liniar și ușor de urmărit, cine se plânge de filmul ăsta n-a mai văzut filme de festival în viața lui. Același nene s-a declarat indignat și de ‘obscenitățile’ care-au apărut pe ecran, de unde deduc că nici filme de groază nu mai văzuse în viața lui.

Mie mi-a plăcut, nu atât pentru poveste, neapărat, cât pentru execuție. Tema acvatică se manifestă în toate detaliile, în decoruri, în culori, în alegerea actrițelor care arată vag nepământean fără să aibă vreo trăsătură neomenească evidentă (cel puțin în primă instanță). În general, filmele cu o premisă fantastică depun foarte mult efort în efecte speciale și alte chestii care să construiască universul respectiv și care de cele mai multe ori arată artificial, dar aici avem un univers paralel construit cu foarte puțin, cu lucruri familiare, și totuși alcătuiesc eficient o lume bizară numai din detalii. Cred că și eu am o fascinație pentru mare și tot ce-i legat de ea (chiar dacă nu știu să înot, sau poate tocmai de-aia) așa că m-am holbat cu plăcere la numeroasele cadre subacvatice, e un film tare frumos, cu o grămadă de imagini care ar putea fi trimise separat la o expoziție de fotografie. Da’ nu e pentru cetățeni cărora le e frică din cale-afară de ace și injecții.

chevalier

După asta am ajuns la concluzia că dacă tot am nimerit două filme din concurs regizate de femei, e cazul să continui în această direcție feministă, și m-am dus să văd ‘Chevalier’ al grecoaicei Athina Rachel Tsangari, care până la urmă a și câștigat competiția de lungmetraj și marele premiu al festivalului. Ceea ce pe mine m-a cam mirat, pentru că ‘Chevalier’ e o comedie care nu se prea potrivește percepției mele vizavi de filmele de festival care câștigă premii. Poate festivalul BFI are mai mult simț al umorului decât altele (mai mult decât ăla de la Cannes, în orice caz. Dar Cannes e o snobăreală mult mai mare unde publicul de rând n-are acces deloc).

Premisa e foarte simplă: șase bărbați între două vârste se duc în excursie la pescuit pe un iaht. Într-o seară, după un soi de joc de șarade, unul dintre ei se rățoiește la câștigător: „Știi ce, doar pentru că ești cel mai bun la treaba asta nu înseamnă că ești cel mai bun în general!” Consecința inevitabilă e că restul vacanței e dedicat unei competiții întru găsirea Celui Mai Bun în General, după criterii diverse: cine asamblează cel mai repede o bibliotecă de la IKEA? Cine spală geamurile cel mai repede? Cine e cel mai iubit de nevastă-sa/gagică-sa de acasă? (Nevestele sunt prompt sunate și puse să-și declare iubirea, în timp ce ceilalți ascultă în jurul telefonului pus pe speaker). Cine e cel mai sănătos? (Unul dintre ei, care e doctor, ia mostre de sânge tuturor și le trimite de urgență la locul lui de muncă întru prelucrare- la venirea rezultatelor, eroii noștri se bat în creatinină, colesterol și transaminaze). Cine are cea mai vânjoasă erecție? Cine are cea mai impresionantă postură când doarme? Și așa mai departe, cei șase au mereu la ei niște carnețele în care-și trec puncte în plus și-n minus dacă se prind unul pe altul fumând sau sforăind. Rezultatul e din ce în ce mai absurd și foarte caraghios.

Ținând cont că e un film scris și regizat de o femeie, cu o distribuție alcătuită numai din bărbați, era evident că o să se facă caz de asta, gen „o tipă face mișto de masculinitate”, ca și cum i-ar studia sub lupă ca pe niște animale diferite și nițeluș ciudate: iată, masculul uman în habitatul său natural. (Regizoarea a zis la proiecție că n-o interesează să discute unghiul ăsta de abordare, și că după părerea ei toți jucăm jocul Cel Mai Bun În General în fiecare zi.) Și eu am avut mereu impresia că bărbații au tendința să fie mai competitivi decât femeile și obsedați să fie primii, indiferent cât de insignifiantă e chestia la care se înghesuie să fie primul, mereu gata să-și strige părerea mai tare decât restul lumii din încăpere, chiar dacă spun o idioțenie. La mirifica facultate de jurnalism, de pildă, băieții erau într-o minoritate gravă, dar numai gura lor se auzea. Nu o dată am lăsat tipi să mă bată la Ludo sau Monopoly sau alt joc de societate mărunt ca să evit bosumflări timp de două zile dup-aia. Și tot așa. Situațiile în care competitivitatea masculină își face apariția sunt uneori atât de stupide și lipsite de importanță, încât Chevalierul grecoaicei nu mi s-a părut deloc suprarealist. E bine să râdem de genul ăsta de impulsuri, poate ne ajută să fim ceva mai chill și să scăpăm măcar un pic de ideea că totul pe lumea asta trebuie să fie un concurs sau o ierarhie, cu care eu una nu mă identific deloc. Pe de altă parte filmul e o comedie ușurică, deloc pretențioasă, și încercările de a proiecta sensuri prea profunde asupra lui mi se par la fel de caraghioase ca filmul în sine.

Cam atât de la Festivalul BFI, om mai vorbi despre el la anul, dacă trăim cu toții până atunci.

2 gânduri despre “Nadia la Festivalul BFI 2015: „Evolution”/”Chevalier”

  1. N-am lasat niciodata un barbat sa castige la vreun joc pentru simplu motiv ca participam doar pt amuzament si pornind de la premisa ca cineva trebuie sa fie si pe ultimul loc, de ce sa ma agit?!

Comentariile sunt închise.