Nadia la Festivalul BFI 2015: ‘Something Better to Come’

6ca5798b9b5e758fa4e4ad74cbb64905_original

Trecând peste faptul că nu mi-e deloc simpatic festivalul de film BFI din cauza prețurilor ridicol de mari (nu-i așa, cultura cinematografică nu e pentru sărăntoci, dă-i în mă-sa, oricum sunt proști), avalanșei de corporații sponsorizante care-ți vâră numele lor sub nas peste tot și atmosferei generale de snobăreală, n-am cum să neg că programul e foarte interesant pentru un cetățean căruia i-e drag cinemaul -când altminteri mai are omul ocazia să găsească în același loc toate ciudățeniile artisticoase experimentale ale Europei, filme cu actori neprofesioniști din Vanuatu și Guatemala și covoare roșii pentru d-alde Meryl Streep și Colin Farrell? Avantajul incontestabil al unui festival de film e că vezi chestii de care altminteri nici n-ai fi auzit, și care n-or să ajungă niciodată la cinematografele din mall. După ce am depășit momentul patriotic (mai erau alte două producții românești în program în afară de Aferim!, dar nu-mi prea făceau cu ochiul), am ales cam la nimereală niște filme din competiție.

Carevasăzică luni m-am dus să văd un film din competiția de documentare, „Something Better to Come”. Acu, e greu să-ți dai seama care e nivelul unui concurs cunoscând un singur concurent, dar cineva din staff-ul festivalului ne-a informat la proiecție că ăsta a fost primul film pe care l-au ales când au făcut selecția, atât fură de impresionați, așa că n-ar fi exclus să câștige secțiunea în cele din urmă. Regizoarea Hanna Polak a filmat, timp de 15 ani, o comunitate de oameni fără adăpost care trăiesc, volens-nolens, într-o groapă de gunoi imensă la marginea Moscovei- în special pe Yula, care la începutul filmului e o fetiță de zece ani, iar la sfârșit, femeie-n toată firea.

Mie mi s-a părut că filmul lui tanti Polak suferă puțin de o problemă des întâlnită la documentare, și anume impresia că e suficient să fi găsit un subiect interesant și generator de emoții, și să îndrepți o cameră de filmat spre el, și gata documentarul de calitate superioară. Dacă lucrezi cu o poveste de non-ficțiune nu înseamnă că nu lucrezi tot cu o poveste- ba e chiar o treabă mai grea să dai structură unor evenimente reale, care nu se supun momentelor subiectului operei literare în mod natural, să știi ce să alegi din grămada de secvențe filmate fără scenariu prestabilit. Culmea e că viața Yulei din filmul ăsta se potrivește de fapt neașteptat de bine într-o narațiune clasică, cu tot cu un moment de răscruce care schimbă totul și cu un soi de happy-end, dar până acolo am avut de-a face cu o grămadă de timpi morți sau repetitivi în care simțeam lumea foindu-se cu nerăbdare în jurul meu în cinematograf. După al ensprezecelea cadru cu un om oarecare fumând sau buldozerul gunoierilor zdrobind o colibă sau niște ciori zburând peste groapa de gunoi, eu una începusem să cam moțăi.

Ca să fiu sinceră, am aflat mai multe lucruri interesante din conversația de după proiecție decât din filmul propriu-zis. Regizoarea a povestit că autoritățile rusești se prefac că oamenii de la groapa de gunoi nu există, refuzându-le orice fel de ajutor, ba chiar interzic și altora să vorbească despre ei, cu ei sau să-i fotografieze (ea a filmat mereu pe ascuns și cu frica-n sân), a povestit cum a învățat să le facă injecții pentru că n-a putut convinge nici măcar Crucea Roșie sau Medecins sans Frontieres să se implice, a povestit detalii despre personalitatea Yulei care nu prea reies din film, a povestit despre prietenia care s-a legat între ea și oamenii fără adăpost, pe care i-a găsit, zicea ea, mai buni și mai generoși decât mulți alții din „societatea normală”. Au nimerit frânturi din povestea asta și în filmul propriu-zis,mai ales în momente care subliniază ruptura dintre protagoniști și lumea care i-a respins (Un băiețel prea mic ca să fie sarcastic flutură un steag al Americii jucându-se de-a magazinul, și strigă: Steaguri rusești de vânzare! Până la urmă ce mare diferență e între o țară și alta când locuiești într-o groapă de gunoi? Știri despre cariera politică lui Vladimir Putin se aud dintr-un radio stricat de-a lungul anilor, și știri despre un atentat cecen, și alte evenimente fierbinți pe care Yula și ai ei le comentează cu detașare, ridicând din umeri, ca și cum ar fi de pe altă planetă.) Per ansamblu însă, am rămas cu impresia frustrantă că deși Hanna Polak a investit ani de zile din viața ei în proiectul ăsta, și cu siguranță ajutorul oferit de ea oamenilor de-acolo e dincolo de evaluări superficiale din partea publicului, până la urmă i-a pus piedică singură oarecum la montaj în ce privește rezultatul filmic.

N-o să-mi trăiesc toată viața în fundătura asta, zice Yula încă din copilărie, și mulțumită unui amestec de voință și noroc la sfârșit o găsim într-un loc mai bun, povestea ei face filmul suportabil. Dar Yula e doar una, restul oamenilor din groapa de gunoi au rămas tot acolo, în majoritatea zdrobitoare a cazurilor n-ajunge să ai ambiț și vise ca să nu mai fii homeless. Eu una am rămas să mă întreb după vizionare în primul rând dacă se poate să faci un film de felul ăsta și să nu fie exploatator. Regizoarea a zis că l-a făcut ca să dea o voce unor oameni care sunt tratați de parcă ar fi invizibili, ba chiar a înființat o asociație caritabilă pentru ei, și în contextul ăsta sună ca nuca în perete să zici că mai bine i-ar fi ignorat și ea, evident. Pe de altă parte însă, vocea nu e a lor în mod direct, iar din film e clar cel puțin o dată că „subiecții” sunt uneori filmați împotriva voinței lor.

Mi-e greu să-mi dau seama unde e linia de bun-simț între o poveste care trebuie spusă și ‘poverty porn’. Senzaționalizarea sărăciei extreme e foarte populară, și e ușor să ne holbăm ca la circ la documentare și reportaje din gropi de gunoi și canale- vai, cât de nasoală e viața oamenilor ăstora!- și după aia să ne simțim miloși sau „inspirați” (Hanna Polak ne-a zis că Yula o inspiră să facă mai multă gimnastică de înviorare, pentru că, nu-i așa, e foarte comparabil să-ți dorești un acoperiș deasupra capului și să-ți dorești să ai timp să mergi la sală), dar până la urmă cui și la ce folosește treaba asta, care e rezultatul? Uneori mă hotărăsc mai ușor ce părere am: când televiziunea britanică programează un serial cu imigranți homeless care strigă „Îmi plac banii tăi, Anglia!” fix înainte de alegeri, într-un climat politic foarte anti-imigranți și anti-săraci, e evident pentru mine că scopul nu e să ajuți protagoniștii și să „le dai o voce”. În cazul filmului Hannei Polak, probabil că verdictul e mai degrabă în favoarea filmului, cel puțin din punct de vedere al intențiilor. În general, serios că nu-mi dau seama. Presupun că fiecare jurnalist, documentarist, etcetera, trebuie să decidă conform propriei conștiințe. Mă bucur că eu fac desene animate și nu trebuie să iau asemenea decizii. Apropo, cât de ironic e să prezinți un film despre sărăcie extremă într-o atmosferă de snobăreală?

În episodul următor, Nadia vede povestea fascinantă a idilei dintre o femeie-caracatiță și un copil de doișpe ani. Rămâneți pe recepție.

3 gânduri despre “Nadia la Festivalul BFI 2015: ‘Something Better to Come’

Comentariile sunt închise.