Nadia la Festivalul BFI 2015: ‘Aferim!’

aferim_inside

Da, da, știu, voi ăștia rămași în patria-mumă ați avut deja enșpe triliarde de ocazii să vedeți „Aferim!”, pentru c-a fost deja la toate festivalurile, și la cinema, și la televizor, probabil a ajuns și pe torrente. Eu l-am văzut abia aseară, la festivalul londonez BFI, ăl mai mare eveniment filmic din toată Marea Britanie, unde biletele la filmele cele mai interesante din program se dau vedetelor și jurnaliștilor și membrilor BFI, iar spectatorul de rând poate doar să aleagă din ce-a mai rămas- dar serios că nu doar de-asta am nimerit la „Aferim!”, chiar voiam să-l văd. Era și regizorul Radu Jude acolo, ceea ce presupun că nu se întâmplă când luați filmul de pe torrente (în afara cazului în care locuiți cu Radu Jude).

Acu, eu de obicei nu mă număr printre admiratorii așa-zisului Nou Val Cinematografic Românesc, dar nu din motivele pe care le invocă cel mai des concetățenii noștri nemulțumiți de Noul Val, așa că simt nevoia să explic de ce nu-mi plac mie filmele astea, ca să nu fiu băgată în aceeași oală cu ei. Sigur că e stupid să te văicărești, cum se văicăresc atâția, că filmele românești mai noi ne denigrează țara, credința și neamul, și vai, de ce numai despre mizerie? De ce despre relele comunismului, de ce despre avort, de ce despre exorcisme, de ce despre Holocaust? -„care nici măcar n-a existat în România,și chiar dacă ar fi existat, jidanii își merită soarta, da?” ziceau cetățeni după ce-au văzut „Călătoria lui Gruber”. De ce despre țigani? -„care or fi fost sclavi, da’ era o sclavie mai OK decât alte sclavii din alte țări, că românii sunt oameni buni, și chiar dacă n-ar fi fost, țiganii își merită soarta, da?” strigă cetățeni după ce-au văzut „Aferim”. De ce nu promovează filmele astea frumusețile patriei, și bunătatea poporului român? zic unii cetățeni mai tăntălăi, și nu văd ironia când cer să fie ignorate niște mizerii pe care le perpetuează chiar ei când cer să fie ignorate. Un film artistic nu e o reclamă turistică, „vizitați ză Carpathian gardăn, să măturăm tot ce e urât sub preș, să nu vadă străinii, să nu ne facem de râs”.

Nu, problema mea cu Noul Val nu e asta, e forma pe care au îmbrăcat-o multe dintre filmele astea, și care mi se pare asamblată artificial din spiritul altor culturi și cinematografii „de festival”.  Nu știu unde se află România asta minimalistă, reprimată și nemișcată din „Polițist, adjectiv” și alte filme de același soi, în care oamenii se holbează în tăcere unii la alții minute în șir, în care oamenii își rumegă și acumulează durerea în tăcere, în care oamenii vorbesc circumspecți minute în șir despre cu totul altceva decât ce vor să spună cu adevărat, în care nu se întâmplă nimic în cadre fixe de douăjde minute, dar dacă există, eu n-am călcat niciodată pe acolo. Nu că n-ar exista români cu firi de felul ăsta, dar un întreg val cinematografic în asemenea atmosferă e inexplicabil pentru mine. Nu că ne reprezintă greșit, căci din nou, nu cred că reprezentarea națională e treaba unui act artistic, da’onest nu înțeleg de unde vine. România a fost mereu pentru mine un loc zgomotos, strident, unde se întâmplă ceva, bun sau rău, întotdeauna și oriunde, unde vocile oamenilor și claxoanele mașinilor și sirenele tramvaielor și lătrăturile câinilor nu tac o clipă, unde supărarea înseamnă înjurături și scuipat între ochi fără rezerve, bucuria înseamnă cântat și sărit în sus fără rezerve, disperarea înseamnă smuls părul din cap și tăvălit pe jos fără rezerve- metaforic vorbind, dar și la propriu de multe ori. România e amuzantă, dar râzi cam galben pentru că până la urmă îți dai seama în ce căcat ești, și nu-ți mai vine să râzi.

Am scris această introducere extrem de lungă ca să ajung în sfârșit la ce voiam să zic, și anume că în „Aferim!” , povestea unui zapciu care urmărește, împreună cu fiu-său cu față de papleac, un rob evadat în Țara Românească a anilor 1800, am recunoscut de data asta România pe care-o știu eu, chiar dacă e una de-acum două sute de ani. De fapt nu s-a schimbat mare lucru, nevestele tot mănâncă bătaie, băutura e băutură, veselia e veselie, șpaga e șpagă, râdem, glumim, dar nu prea e râsul nostru, boierii trebuie pupați în cur, ăia slabi sunt călcați pe cap, robi nu mai avem, măcar atâta lucru, în rest, Dumnezeu cu mila. Plus resemnarea specific românească, nu o resemnare minimalistă și tăcută, ci una al dracului de vorbăreață, pălăvrăgind întruna despre cum poate să fie și mai rău, despre cum merge și-așa. Un om liber încercând să convingă un sclav că nu e așa de rău să fii sclav la mila stăpânilor. Un bărbat încercând să convingă o femeie că nu e așa de rău să fii la mila bărbaților. Un bătrân încercând să convingă un tânăr că asta e, lumea e de căcat și nu poate nimeni s-o schimbe, și poate nu e așa de rău să fii la mila celor puternici.  „Aferim!” e un flacon de eau de Roumanie concentrat, ăl mai românesc film pe care l-am văzut în ultima vreme. Și dacă ne mai trebuia vreo dovadă că popa din film care-și recită timp de zece minute toate urile etnice în gura mare e român neaoș, Radu Jude a povestit și el aseară, amuzat, într-un cinematograf londonez dichisit, despre comentariile internetice revărsate în direcția numelui lui de familie (Jude- jidan, clar) și a titlului filmului (Aferim- clar, a luat premiu la Berlin doar pentru că-s prea mulți turci în Germania).

Lăsând considerațiunile patriotice la o parte, cel mai mult am apreciat efortul investit în ce numește americanul world-building, o chestie probabil nemaiîntâlnită până acum în așa-zisele filme istorice românești, care erau în mare parte la nivel de serbare școlară din punct de vedere artistic și al acurateții istorice. Metoda aleasă de scenariștii filmului e una de șoarece de bibliotecă, prin referințe literare, care-mi merge la corazon, fiind eu însămi un șoarece de bibliotecă. De la un capăt al altul sunt presărate citate și aluzii la o gamă largă de texte anterioare, de la „Hamlet” la Cehov, la cronicari, la „Moara cu Noroc” și „Moromeții”, integrate în film uneori cu succes, alteori mai stângaci, dar impresia generală e una destul de autentică. Sigur, n-avem mașina timpului, n-avem cum să știm dacă e autentică sau nu, dar important e că pare de-acolo. Și, pentru prima oară, un film românesc recunoaște cât de turcizate erau Țările Române la vremea respectivă.

Am observat câteva greșeli amatoristice evidente (o actriță greșește numele personajului cu care vorbește la un moment dat- de ce n-or fi ales altă dublă?), dar filmul e în general bine făcut, cu un scenariu cu cap, mijloc și coadă, cu imagini bine compuse, ce să zic, aferim și vouă, Jude and company. Pentru doritori, frumusețile patriei sunt oricum la vedere, sub forma unor peisaje frumos filmate în alb-negru (Jude a comentat că sunt acolo oarecum ironic, dacă tot a zis lumea că cineaștii români trebuie să laude frumusețile patriei). Am râs, mi s-a pus un nod în gât, am râs iar, mi s-au pus alte noduri în gât, la sfârșit nu mi-a mai ars de râs. Important e că nu m-am plictisit. Poate abia acum începe în sfârșit Noul Val Cinematografic Românesc, dacă ne-am lămurit că divertismentul și temele serioase nu se exclud reciproc, că nu trebuie să-ți crape fălcile de la atâta căscat când consumi artă. Înainte să văd filmul am citit multe comparații cu „Django Unchained”, și trebuie să zic că acum mi se par ca nuca-n perete. „Django Unchained” e un film al istoriei rescrise, în care ăia nedreptățiți iau parul în mână și-și fac dreptate, retroactiv, călcând în picioare povestea anterioară a nedreptățirii lor. Or, cultura românească nu se simte încă în largul ei s-o spună nici p-aia fără înflorituri, să recunoască că s-a întâmplat. O să mai curgă multă apă pe Dunăre.

Cam atât despre „Aferim!”, dar o să mă mai duc la Festivalul BFI zilele astea, rămâneți pe recepție.

8 gânduri despre “Nadia la Festivalul BFI 2015: ‘Aferim!’

  1. Foarte bine descris filmul.😀 Credeam că n-am răbdare să citesc pân’ la final, dar o făcui. Și da, stăm cuminței și așteptăm alte postări asemenea.😀

  2. Jude vine de la jidan? Realy?🙂 Stiam ca este folosit in sens de judecator sau staroste al unui oras/cetate sau al unei bresle. Dar eu sunt atat de ignoranta.
    N-am vazut filmul, e pe lista.

    1. Nu cred că vine de la jidan în românește, Jude zicea că supărații internetici au ajuns acolo via cuvântul nemțesc (jude= evreu). În orice caz, dacă vrei să găsești o cale spre concluzia că cineva aparține unei etnii care nu-ți place, reușești întotdeauna, cu puțin efort :))

  3. Hihihi, daca vrei neaparat sa ajungi la o anumita concluzie, oricare ar fi ea, gasesti o cale sa ajungi acolo.

Comentariile sunt închise.