Supererou fără cauză

M-am gândit de multe ori ce-aș face dacă în loc de existența-mi insignifiantă aș fi un soi de supererou cu superputeri, în principal pentru că-s megalomană și nu mă împac deloc cu existența-mi insignifiantă, dar și pentru că petrec o grămadă de vreme cu capul în nori.

E clar că nu poate fi vorba de superputeri înnăscute, ca Superman sau Powerpuff Girls sau Wonder Woman, că mi-aș fi dat seama până acum. Ar putea fi vorba de superputeri care se activează la o anumită vârstă (ca Buffy, spaima vampirilor) sau cu ajutorul unei amulete magice (ca Sailor Moon), dar în cazul fetelor ăstora vârsta de aur era undeva în jurul pubertății, or la mine trenul ăla a cam plecat din gară și a ajuns deja undeva prin Siberia. (Poate nu e totuși timpul pierdut, nu știi de unde sare pisica vorbitoare însărcinată cu trezirea SuperNadiei- sunt pregătită să încep o conversație politicoasă cu pisicile care-mi ies în cale, dar până acum s-au dovedit scumpe la vorbă). Mai e și varianta superputerilor obținute printr-o traumă, ca Incredibilul Hulk, pentru care nu e niciodată prea târziu. Din păcate nu m-am ales cu nimic de pe urma scatoalcei în scăfârlie când am fost jefuită în București în tinerețe. Dacă tot mi-au luat banii și m-au pocnit, măcar să fi rămas cu invizibilitate sau telekinezie. A, să nu uităm de calea cea mai dezirabilă și eficientă: supereroismul obținut printr-o grămadă de bani, precum Batman, sau Scrooge McDuck (știu că Scrooge nu e considerat supererou de majoritatea oamenilor, dar majoritatea oamenilor nu-s prea deștepți). Nici pentru asta nu e niciodată prea târziu.

În orice caz, cred că sunt un supererou latent care promite. Uneori am vise profetice, despre viitor. Sau despre trecut? nu mai țin minte exact. Eh, profeții, ce importanță are? timpul nu e liniar, asta știe deja orice tăntălău. Și sunt încărcată de energie electrică mai ceva ca Hidrocentrala Porțile de Fier 2- altfel nu s-ar petrece șocuri electrice atât de des când ating ceva. Și mi-a zis odată cineva că îi amintesc de Carrie a lui Stephen King. Semnele sunt acolo.

Problema cu poveștile despre supereroi e că sunt în majoritatea cazurilor simpliste, infantile și superficiale, și că de fapt nu te ajută deloc să-ți dai seama ce ar trebui să faci cu superputerile respective, odată ce te-ai pricopsit cu ele. Sigur, ceva bun, dar ce, mai exact? Supereroii în spielhosen se bat numai cu alți oameni în spielhosen, super-răi. Ce-ar fi Superman fără Lex Luthor, Batman fără Joker, Thor fără Loki și tot așa, etcetera? Și unii și alții ar intra în șomaj dacă ar dispărea ceilalți, dar dacă scoți ambele tabere din ecuație lumea rămâne tot cum era și este în realitate, și n-am făcut nici o scofală în a ne lămuri care e utilitatea supereroilor. Buffy omoară vampiri, dar vampirii nu există. Sailor Moon omoară tot felul de arătări care trag cu raze laser din sfârcuri, dar nici ăia nu există. Dacă te trezești mâine cu superputeri și n-apare nimeni în spielhosen făcând pe nebunul, înseamnă că te-ai trezit degeaba?

Să zicem că aș putea încerca să mă ocup de infractori obișnuiți, fără spielhosene. Dar în ce măsură ar fi asta o treabă demnă de un supererou? Încercam să conving pe cineva să citească Death Note, în care un băiat oarecare obține o superputere și decide să o folosească spre binele comunității omorând infractori (dar în cele din urmă devine un dictator megaloman)- e o poveste cu superputeri ceva mai isteață, am zis eu. „Bine, bine”, a zis interlocutorul meu, „dar de ce își pierde vremea băiatul ăsta, Yagami Raito, cu infractori? Infractorii sunt furnici, nu sunt răul suprem al omenirii, de fapt. Răul omenirii sunt politicienii. Dacă n-are de gând să omoare politicieni, eu nu mai citesc.” De unde ajungem, iată, la o utilitate a supereroilor la care multă lume s-o fi gândit deja: îmbunătățirea societății la scară mai largă (deși, ăă, nu prin omorât ca metoda nr 1, să sperăm). Sunt convinsă că fiecare activist politic de Feisbuc și Tuităr se visează un supererou al dreptății. Un supererou cu convingeri politice ar putea să ne aducă un regim mai bun, mai drept, mai mișto.

Dar care-i ăla? Sigur, e de căcat că există sărăcie, foamete, război, rasism, etc, dar e științifico-fantastic să crezi că poate exista un sistem în care toată lumea să fie bogată, fericită și tolerantă cu toată lumea, pur și simplu pentru că fericirea unora va depinde întotdeauna de nefericirea altora. Oamenii sunt diferiți, vor chestii diferite- utopia unuia e iadul celuilalt. Nu cred că poți impune armonie și pace generalizată în lume decât cu forța, a la Borgii din Star Trek, spălând pe creier și/sau omorând pe oricine nu e de acord cu tine, or, dacă ai ajuns acolo înseamnă că nu ești cu nimic mai bun decât ăia dinaintea ta. Sincer, deși lumea controlată de corporații în care trăim e cam înfricoșătoare dacă stai să te gândești la asta mai mult de cinci minute, mie una mi-au cam trecut elanurile justițiare de acum câțiva ani, pentru că n-am rămas deloc cu impresia că așa-zișii progresiști ar fi mai competenți sau mai dezirabili în fruntea planetei, mai ales ținând cont că își petrec majoritatea timpului hârâindu-se între ei care e mai oprimat sau mai ortodox în gândire sau care n-a nimerit terminologia corectă pentru nuștiuce. Nu, mersi. Umanitatea nu poate fi salvată de ea însăși.

Aș putea deveni un supererou foarte de nișă, și mai de nișă decât, să zicem, Captain Planet, care nu apare decât când e foarte groasă treaba și numai pe chestiuni ecologice și numai dacă treaba poate fi rezolvată în maxim cinci minute (chiar, unde e Captain Planet când nu e Captain Planet? trăiește în altă dimensiune sau nu există decât când e invocat? Oare Captain Planet îi taxează cu ora pe copiii ăia cu inelele, și de-aia nu-l cheamă decât la spartul târgului?). Probabil că unii m-ar încuraja să-mi continui apucăturile din tinerețe și să devin un soi de supereroină a câinilor și pisicilor, salvând potăi și pisici puchinoase de după blocuri, dar sincer, nu mă mai atrage nici perspectiva asta. Pisicile și potăile domestice nu sunt specii amenințate cu dispariția. Aș putea fi convinsă să devin un supererou al aricilor, să zicem- în Marea Britanie, cel puțin, sunt din ce în ce mai puțini arici. Dar nu m-am hotărât încă.

Poate de aia nu mi s-au trezit superputerile- înainte de asta trebuie să-mi găsesc o cauză.

Apropos, dacă gugăliți imagini cu supereroine, mai mult de jumate din rezultate sunt pornoace. Ăsta e respectul de care au parte femeile în societatea noastră multilateral dezvoltată.

P.S. Cică există apă pe Marte. Apă adevărată, curgătoare, care pe vremuri a fost și mai adevărată. Marte a avut oceane, râuri, ghețari pe vârf de munte. Iată încă un argument în sprijinul bănuielii mele cum că Marte e un Pământ mai vechi. Poate a fost dominat din ce în ce de o specie tăntăloaică precum a noastră, care a pârjolit totul în cale și otrăvit fântânile mai ceva ca retragerea românească din calea turcilor. Poate specia aia tăntăloaică eram chiar noi, un virus care o ia mereu de la zero și pe care cele două planete și-l pasează de-a lungul milioanelor de ani, mutându-se de la o casă distrusă la alta care tocmai se vindecă. Marte o fi fosta noastră casă, și viitorul nostru la care ne uităm în oglindă. Poate și viitoarea noastră casă, dacă se face bine iar tocmai la țanc.

Dacă nu, ăia suntem.

7 gânduri despre “Supererou fără cauză

    1. Să știi că mă gândeam și eu la asta😀 Dar pare o chestie atât de la botul calului încât probabil există deja multe povești pe tema asta? O să researchuiesc.

  1. Poate n-ar mai trebui sa astepti sa-ti vorbeasca pisicile. Fii si tu mai deschisa, undeva e posibil sa fie un catel, o bufnita, o vrabie, o cioara/vulpe/opreste-ma-ca-am-luat-o-razna (sarpele a discutat deja cu o tipa🙂 ) care pandeste momentul sa te informeze despre cine stie ce super putere si tu nu-l/o bagi in seama.🙂

      1. Nu dle. Nu te complica cu fizica/ chimia. Calea naturala. Ori zbori tu ori alergi mai repejor. Repejor = 700-800 km/ ora.

Comentariile sunt închise.