După ani și ani, mă voi întoarce (?)

angelus

N-am mai fost în România de patru ani.

Au mai venit oameni din România la mine. Am vorbit cu oameni din România prin mijloace tehnologice. M-am lămurit cât de cât care e atmosfera și pulsul noutăților din România prin mijloace tehnologice.  M-am distrat citind certuri internetice românești pe diverse teme, de la cât de proști sunt grecii c-au ajuns sărăntoci, la cât de proști sunt sirienii că au ajuns refugiați de război (și am constatat, răsuflând ușurată, că românii și-au păstrat intactă capacitatea de a evalua cât de proști sunt alții. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.) Dar eu, personal, n-am mai călcat prin patria-mumă de patru ani.

Cauza principală e, sigur, frica de avion, că tot de-atunci n-am mai călătorit decât la sol. Dar cred că a început să-mi fie nițel frică și de România. Ochii care nu se văd se uită, și eu am început s-o uit. Adică na, să ne înțelegem, n-am uitat conținutul informațional, țin minte rațional cum e acolo. Dar am început să uit Cum E Acolo, cum te simți când faci parte din România ca nucile din cozonac. Pentru că înainte să plec nu m-am gândit din cale-afară la asta- acum mă gândesc la asta prea mult, mi-e că aș regăsi țărișoara de baștină prea străină sau poate prea apropiată, sau ambele.

Am visat mai deunăzi că veneam în România cu o navă spațială (în care era și Kevin Bacon când era tânăr, naiba știe de ce, nici măcar nu-mi place Kevin Bacon. Nu putea să fie Johnny Depp?) și rămâneam pierdută în neant dincolo de orbită înainte să ajung la destinație. Am visat că veneam cu un autobuz zburător, înaripat ca o gâscă sau poate lebădă. Am mai visat și că veneam prin România trecând prin Japonia și mă întâlneam cu niște personaje din animeuri, care mă făceau să mă rătăcesc. În fine, în altă noapte România se transformase într-un păianjen uriaș, alb și pufos ca un ghemotoc de lână, care torcea niște fire lipicioase în jurul meu și nu mă mai lăsa să plec de-acolo. Iar mie mi se părea ceva normal. Nici măcar nu mă zbăteam.

Țin minte bine anumite lucruri, de exemplu că în România vara miroase într-un fel anume, mai ales seara, și se aud greieri, spre deosebire de Anglia, unde toate anotimpurile miros la fel (a șosete ude) și au culoarea gri ca apa în care ai spălat niște șosete. Dar vizavi de altele am o grămadă de întrebări.

-Oare e la fel de zgomot? Țin minte, acum patru ani, că după doar un an în Kingston Bucureștiul mi se părea Iadul pe Pământ, o hărmălaie continuă și haotică. Claxoane, zbierete, muzică bubuitoare urlând din toate magazinele. Iar tramvaiele care-mi duduiau până în zori toată noaptea nu m-au lăsat să dorm în prima noapte. Asta-mi lipsea, factori insomniaci obiectivi, că nu mi-erau de ajuns ăia subiectivi.

-Oare mai există cofetăria din cartier? Oare face amandine la fel de bune?

-Oare băiatul din blocul de alături iese în continuare să se masturbeze pe stradă în fiecare seară la nouă, sau s-o fi mutat?

-Oare mișună la fel de mulți câini vagabonzi? Mi-a fost dintotdeauna frică de ei de numa-numa, încă mai tresar când văd o umbră sărind în fața mea pe stradă (și se dovedește a fi o vulpe timidă, sau un pisic). M-am dezobișnuit și de câinii pe care-i știam după nume, care nici nu ridicau nasul, plictisiți, când mă vedeau, darămite de ăia necunoscuți. Oare pot să mai trec pe lângă ei fără atacuri de hiperventilație? Din străinătate e ușor să te împotrivești eliminării în masă a câinilor, dar mi-e că dacă mă văd iar în București îmi va trece compasiunea instant. Compasiunea de la distanță e foarte ușoară, pentru că, cum zice maică-mea, la curul altuia și o sută de bice-s puține. Iar mie îmi place, ca oricărui om, să mă mint singură că sunt bună și plină de compasiune, egalitaristă, anti-rasistă, anti-sexistă,  anti-clasistă, iubitoare de animăluțe mici, mijlocii și mari, agent al dreptății, supererou. Nu vreau să-mi strice Bucureștiul imaginea de sine.

-Oare mi-am pierdut complet antrenamentul într-ale interacțiunilor românești? Deunăzi am fost la un ghișeu românesc aci în Londra, și spre rușinea mea m-am comportat ca o străineză bleagă, adică atunci când mi-au zis să aștept, că mă cheamă ei, chiar am așteptat până m-a uitat cucu, în loc să mă duc din cinci în cinci minute să urlu la funcționară să-și miște fundul mai repede și că mă piș pe ea de lene românească, cum făceau ceilalți compatrioți aflați la coadă. Rezultatul a fost că ei s-au cărat mult înaintea mea, în timp ce pe mine a trebuit să mă ia chiar funcționara la refec („Da’dumneavoastră ce așteptați și nu ziceți nimic?”) ca să primesc până la urmă chestia pentru care venisem, și care era gata de mult.

-Oare cine aș mai fi în România, dacă de la depărtare măcar sunt aia care a plecat în vest cu succes?

Dar de fapt de ce mă îngrijorez? România e în mine, nu pleacă ea așa ușor. Că doar patru ani nu-s un secol, și n-am plecat bebeluș. Româncă îs în cuget și simțiri.

-Săptămâna viitoare merg în delegație în România pentru prima oară, îmi zice un englez. Abia aștept să văd cum e țara ta despre care am auzit atâtea!

-Sunt în delegație în România, îmi zice englezul iar. Taximetristul pe care l-am luat de la aeroport mi-a cerut 300 de lei pe o cursă Otopeni-Piața Victoriei. Nu sunt picat din lună, știu și eu că nu face atâta, așa că i-am zis să-mi explice cum a calculat. A devenit foarte violent și am scăpat cu greu dându-i toți banii pe care îi aveam la mine. Abia am ajuns de două ore, dar pot să zic că până acu nu-mi place țara ta.

-Ești un tolomac, i-am zis eu. Nu e România de vină, tu ești de vină că nu te-ai informat suficient. Ce, nu știai că taximetriștii de la aeroport sunt mafioți? Trebuia să te interesezi. Pe mine de ce nu m-ai întrebat? Nu puteai să cauți pe internet? Așa îți trebuie, dacă ești naiv. În România, naivitatea se plătește.

După care am rânjit satisfăcută, și toți românii cărora le-am povestit întâmplarea mi-au dat dreptate. Spiritul românesc al lipsei de empatie și acuzării omului căruia i s-a întâmplat ceva nasol că tot el e de vină, așa-i trebuie dacă e fraier, e încă viu în mine ca lava unui vulcan. Cred că o să fiu OK.

Ce ziceți, încerc să mă sui în avion ori ba? Pariurile pot să înceapă.

18 gânduri despre “După ani și ani, mă voi întoarce (?)

  1. cred ca o plimbare va fi pozitiva ca experienta personala.
    astept feedback.
    nici eu nu am fost demult in RO si sunt confuz despre subiect.
    cu siguranta distanta s-a marit, chiar cei apropiati sunt mai departe,
    patru ani de Londra & UK … e ceva
    oricum iti doresc succes🙂
    D.

  2. Eu merg in tara in fiecare an, in „concediu”, datorita obligatiilor de familie (parinti in varsta, care vor sa-si vada nepotul, scl.). Daca as avea de ales, nu cred ca mi-as face vreo vacanta in Romania, si mai ales in Bucuresti. Pot sa spun ca in fiecare an ma simt in tara mea ca nuca-n perete (nu ca inainte de a pleca ma simteam mult mai bine).
    Ce s-a imbunatatit: putin si superficial. Se poate plati cu credit cardul peste tot, asa ca nu-i nevoie sa umbli peste tot cu fisicul de bani in buzunar. Nu stiu insa cat de sigure sunt tranzactiile. Peste tot ti se ureaza automat „o zi buna”, care, de cele mai multe ori, numai buna nu e. Avem librarie mare si frumoasa, de fitze, in Centrul Vechi, printre carciumi, terase si cladiri in paragina. Preturile la carti – desigur mari, raportate la veniturile medii ale bucuresteanului de rand. Avem spitale private, care percep sume astronomice si pentru un „buna ziua”. O consultatie nu costa mai putin de 100 Ron. Desigur, mi se spune, la privat nu-i ca la stat. Cica preturile-s mai mici decat in restul Europei. Da, ma gandesc cu amaraciune, dar salariile si pensiile de la noi sunt egale cu maruntisul din buzunarul oricarui occidental. Daca le spui, se enerveaza. Bolnavii sunt pasati de la un doctor la altul, „hai sa te vada si cutare, si dupa aia trebuie neaparat sa faci analiza cutare” si asa mai departe. Sigur, totul frumos, politicos, ca-n serialele americane. Ti se ureaza „o zi buna” din nou.
    Bucurestiul este la fel de urat, decrepit si neprimitor an de an, in vesnica demolare si reconstructie. Un lucru cu adevarat pozitiv ar fi absenta cainilor vagabonzi. Nu pentru ca as avea ceva cu bietii catei, unii din ei simpatici si prietenosi, ci pentru ca in anii trecuti mersul pe strada era o aventura, iar noaptea – un cosmar permanent. Cladiri de fitze sau cartiere rezidentiale pentru cei „cu posibilitati” au aparut ca ciupercile dupa ploaie. Traficul e infernal; infernul geme insa de bolizi scumpi, care-ti taie calea cand dai sa clipesti. Lumea e cool, nimeni nu pare sa-si faca prea multe probleme, sau sa dea in branci muncind, atmosfera e „de vacanta”, de distractie maxima, multi stau la terase, fac jogging sau pedaleaza prin trafic, fara minime masuri de siguranta, dandu-ti impresia ca ei traiesc intr-un univers paralel, plin cu lucruri si intamplari frumoase, in timp ce tu, diasporeanul, te faci mic si ai senzatia ca traiesti un vis urat, in care nimic nu merge asa cum trebuie, si in care trebuie musai sa fii „jmecher” si sa casti ochii bine ca altfel te-ai ars. Normalitatea, asa cum e ea inteleasa in afara tarii, e o surpriza placuta atunci cand se intampla, pentru ca nimeni nu se asteapta ca lucrurile sa functioneze. O zi buna!

    1. Suna cunoscut, nu s-a schimbat nimic, deci- in afara de ‘atmosfera de vacanta’. Mie romanii mi s-au parut a fi in permanenta cu nervii intinsi, suparati pe viata si depresivi, chiar si cand locuiam acolo. Dar daca s-au mai relaxat e foarte bine.

  3. Vara asta am ajuns si eu prin tara dupa un an in care am stat departe. Fiind din nordul tarii si aterizand la Bucuresti (de ce doamne iarta-ma is asa scumpe biletele la Bacau??) Am avut si placuta ocazie de a strabate tara pana acasa. Ce m-a surprins tare mult? Cat de urate si treccute sunt orasele mici din provincie. Cladiri gri si in paragina, oameni care asculta muzica la difuzor peste tot si o atmosfera de deznadejde totala. Sau asa am simtit eu. Acasa nu pot sa zic ca o fost urat ca nu o fost. Fiecare gaseste ceva frumos acasa la el fie ca se cheama familie, amintiri sau prajitura preferata. Acum depinde.
    Nu am inteles insa un singur lucru in orasul meu natal. Toate cladirile care erau in constructie cand inca eram in scoala generala au ramas tot in constructie si dupa aproape un deceniu. Dar au aparut zeci de sensuri giratorii care mai de care mai prost puse. Bine ca ne miram ca altii is prosti. Imi place insa Romania pentru ce poate ea fi. Suna extrem de idealist dar cine stie.
    Iti recomand sa mergi acasa pentru acele lucruri care vor ramane mereu frumoase acolo. Ca numai acolo chiar le gasesti. Uratul si tristul pot fi peste tot. Si in Anglia ( ca si eu tot aici sunt) si erau si in Romania. Da cand nu mai ai un anumit comfort atunci cand esti plecat regasesti frumosul de acasa altfel.
    Nu stiu ce sfaturi iti pot da cu frica de avion. Eu sunt mare amator de calatorii cu avionul. Am intalnit persoane insa care aveau frici putin ciudate in legatura cu avionul. Gen ‘daca incepe sa ploua in avion?’. Sunt insa sigur ca nu esti una din ele. Singurul meu sfat e asta. Gandeste mereu ca dureaza foarte putin si ce e la capatul calatoriei merita chiar si frica asta paralizanta.
    Mult noroc!!

  4. Eu de fiecare cand ma duceam, odata ce ma indepartam de aeroport ma lua o frica ciudata. Imi dadeam seama ca efectiv, fizic, nu aveam nimic care sa-mi dovedeasca faptul ca am plecat de 5 ani din tara. Daca, teoretic, n-as putea sa ma intorc in Franta, ar fi, din exterior, ca si cum n-as fi plecat deloc. Ca si cum am petrecut degeaba 5 ani in Franta, unde am descoperit o cu totul alta lume, infinit mai rationala, mai interesanta si mai bogata spiritual decat in Romania. Ca si cum daca ar trebui sa raman in Romania ar trebui sa renunt la toate astea si sa ma reintegrez in paradigma cotidianului bucurestean. Nu ca nu gasesti oameni geniali la noi, dar parca trebuie sa traiesti intr-o bula si sa nu iti pui prea multe intrebari ca sa ramai santos la minte.

    Pana la urma mi-am preschimbat permisul de conducere ca sa am macar un act strain la mine cand ma duc. nu ca-l arat la cineva, dar macar e acolo🙂

Comentariile sunt închise.