Unde se agață harta-n cui

„A, ce noroc pe tine că te duci în nordul Scoției, am auzit că e foarte frumos acolo”, mi-a zis o englezoaică înainte să plec. „Singura chestie despre care te-aș avertiza- scoțienii sunt cam neprietenoși. Și rasiști, și xenofobi. Se uită întotdeauna cam nu știu cum la tine. Dar tu te duci pentru peisaj, n-ai treabă cu ei.”

Acu, ce pot să zic, mie nu mi s-a părut că scoțienii sunt neprietenoși, dar pe de altă parte îs în mod evident o turistă cu accent foarte străinez, în timp ce ostilitatea vizavi de englezoi are rădăcini adânci  în Scoția, o țară care, printre altele, a fost depopulată forțat după înfrângerea revoltelor iacobite din secolul optșpe și-a rămas cu teritorii vaste unde nu-i nici țipenie (“ultima sălbăticie din Marea Britanie”, cică).

În nordul cel mai nord, am stat în sătucul Melvich, unde hotelul, intitulat de asemenea Melvich și populat intens cu pensionari austrieci și elvețieni, mi-a adus aminte de serialul Fawlty Towers prin decorațiuni și atmosferă (lounge-ul pentru rezidenți, singurul loc unde ajungea Wi-Fi-ul, avea un aer inegalabil de Sufrageria Bunicii, cu tot cu șemineu, table și tablouri cu rațe pe pereți)- aveau inclusiv un chelner spaniol care habar n-avea pe ce lume se află și pe care m-am abținut cu greu să-l strig Manuel. Fix lângă hotel se află și cârciuma din Melvich, intitulată tot Melvich- două mese străvechi, două scaune lângă bar, doi localnici străvechi ca mobila, stând la taifas cu o chelneriță foarte gravidă. Cred că e ok să presupunem că viața de noapte din Melvich e relativ pașnică.

IMG_4255

De la fereastra hotelului din Melvich se vede cea mai frumoasă priveliște pe care-am nimerit-o vreodată la fereastra unui hotel: o plajă pe malul Atlanticului, în zare peste-o grădină adorabilă. La capătul unei plimbări de 20 de minute de la hotel printre tăpșane cu oi extrem de obraznice, care stau fix în mijlocul drumului și behăie degeaba ca niște zuze, plaja din Melvich e exact cum îmi plac mie plajele: complet pustie, cu nisip roșcat foarte fin, în care-a fost mărunțit tot ce mișcă și ce nu mai mișcă (cu greu pescuiești de-acolo o scoică întreagă mai măricică).

IMG_4210

Cea mai importantă localitate din zonă e orașul Thurso, cel mai nordic oraș al insulei britanice principale, despre care nu știam, înainte să ajung acolo, decât că e cartierul general a două redutabile echipe de fotbal amator, Spartanii din Thurso și Rechinii din Turso (cei dintâi au echipament roz-bonbon). Din păcate nu i-am prins pe spartani sau rechini în acțiune, tot ce-am zărit prin Thurso a fost o fetiță cu păr roșu bufant care mătura prin curte în costum de pirat, probabil o tradiție locală. Cea mai notabilă personalitate din Thurso, conform unui panou din centru, e un inspector de poliție care a copilărit acolo și dup-aia s-a mutat la Londra, unde NU l-a prins pe Jack Spintecătorul. Având în vedere că nici eu n-am realizat mare lucru în viață, mă declar perfect de acord cu această metodă de definire a realizărilor prin lipsa lor, analog sugestiilor lui Humpty-Dumpty din cărțile cu Alice de a sărbători ne-zilele de naștere.

Nu departe de Thurso se află portul John O Groats, cel mai nord-estic punct al Marii Britanii (pentru că fiecare localitate din zona aia trebuie să posede un superlativ), unde am avut ocazia să admir o gamă largă de cărți pentru copii cu tematică scoțiană în gift shop-ul local („Heather, vaca scoțiană lânoasă”, „Hamish, haggis-ul păros”), în timp ce fundalul muzical era oferit de o interpretare în stil scoțian a genericului din Dallas. Din John O Groats am pornit cu cu barca în jurul insulei Stroma, care e, la propriu, o insulă pustie, cel puțin în ce privește specia umană: au mai rămas doar case în ruină, de unde rezultă o atmosferă sinistră, chiar dacă depopularea s-a făcut în mod treptat și pașnic. Cineva ar trebui să turneze un film de groază p-acolo. În schimb, alte orătănii sunt cât se poate de mulțumite de insula Stroma: pe straturile ei ca foile într-un cremșnit stau înghesuite precum în tribune pe stadion sute de păsări din varii specii, pe care turiștii au plătit să le pozeze din barca parcată într-o peșteră cu apă turcoaz. Pe mal se prăjesc la soare foci grăsane. Dar dacă nu te mulțumești cu poze la distanță, John O Groats oferă și interacțiuni mai calde cu fauna locală: în port s-a aciuit de patru ani un cormoran moțat, probabil nezburător dintr-un motiv sau altul, pe care l-am văzut găinățându-se cu bucurie pe piciorul unei turiste.

Am continuat călătoria spre nord cu insulele Orkney, aflate la aceeași latitudine cu St Petersburg și sudul Groenlandei. Cunoștințele mele pre-vizită despre Orkney se limitează la două domenii rezultate din obsesiile-mi temporare și permanente: pentru că sunt ipohondră și caut mereu informații despre toate bolile pământului, știam deja că Orkney are cea mai mare rată de scleroză multiplă din întreaga lume, naiba știe de ce. Și pentru că am un interes intens pentru exploratori arctici și antarctici în ultima vreme, știam și că e locul nașterii lui John Rae, un nene priceput la explorat, care n-a avut parte de prea multă glorie în timpul vieții. Cândva în secolul 19, marina britanică se chinuia să găsească Pasajul Nord-Vestic, un culoar navigabil între Atlantic și Pacific prin Oceanul Arctic- în acest scop, au trimis o expediție condusă de Căpitanul Franklin, ale cărui performanțe arctice anterioare includeau niște situații disperate în care fusese nevoit să-și mănânce propriile cizme. După ce au trecut câțiva ani și expediția nu s-a mai întors, britanicii au început să trimită alte expediții de salvare, la solicitarea nevestei lui Franklin. Printre ele a fost și una condusă de John Rae, un doctor orcadian (așa le zice ăstora născuți în Orkney) care a aflat de la Inuiți că unii dintre marinarii lui Franklin ajunseseră să se mănânce între ei de nehaliți ce erau. Un asemenea comportament era, bineînțeles, grosolan și neenglezesc, plus că Inuiții sunt niște sălbatici imbecili, nu? Așa că nimeni nu l-a crezut pe Rae, ba chiar a fost denigrat intens de nevasta lui Franklin și prietenii ei influenți, printre care un oarecare Charles Dickens. Acum, o placă pe un monument din Orkney în onoarea lui Rae (cu care m-am pozat ca neamul prost) consemnează ce-au confirmat descoperiri ulterioare, și anume că omul avusese dreptate.

IMG_4239

Insulele Orkney au aparținut Norvegiei până în secolul cinșpe, motiv pentru care principala catedrală din Kirkwall, principalul oraș, se numește Sfântul Magnus. De la atâta vânt și frig sunt aproape complet chele de copaci (ba chiar am zărit undeva o plăcuță memorială pentru un nene care plantase un copac mare undeva), și presărate cu epave ruginite din al doilea război mondial, dar asta nu înseamnă că-s triste sau sărăcăcioase. Din contră- ne-a explicat un ghid care purta foarte scoțianul nume de Alistair- Orkney e o zonă destul de înfloritoare, cu șomaj puțin și varii industrii locale prospere, de la berării și distilerii de whisky la brânzeturi, precum și o gamă largă de artiști și artizani de tot soiul. Chiar în ziua vizitei mele avea loc în Kirkwall un târg de bijuterii, tricotaje, olărit și alte chestii handmade in Orkney, de unde am plecat cu un miel croșetat (susțineți artiștii locali, carevasăzică!). Kirkwall e un orășel drăguț și destul de bine-dispus, pare-se, în care mi-ar plăcea să locuiesc, la o adică. Într-o cafenea cam hipsterească am mâncat o supă delicioasă cu “bere bannocks”, un soi de pâine locală la fel de delicioasă, care cică se face numai în Orkney dintr-un soi de orz care crește numai în Orkney (deci probabil există enșpe alte specialități similare în restul Scoției).  Am gustat și înghețata făcută din lactatele locale și caramelele locale și trebuie să spun că nu se laudă degeaba cu ea. La capitolul atracții locale, am pozat de-afară niște ruine fotogenice și după aia am plătit bilet ca să mă joc cu un telegraf din 1912 într-un muzeu al radiourilor, tranzistoarelor și alte comunicații fără fir, care consta într-o singură cameră. (Din prag, vedeai tot muzeul, așa că bătrânelul de la recepție s-a uitat la noi cu un amestec de vigilență și disperare înainte să cumpărăm tichetul care ne dădea dreptul la acces- oare avem de gând să ne uităm de-acolo fără să plătim?)

IMG_4245

Cea mai vizitată atracție din Orkney e capela construită de prizonieri de război italieni din materiale reciclate și încropite te miri de unde: candelabre din cutii de conserve, de pildă. Cea mai ecologică și sustenabilă biserică din lume, s-ar zice. Tot în Orkney se găsesc o grămadă de monumente neolitice- pare-se, de interes istoric mai mare decât Stonehenge.

Dacă nu-ți place vremea în Scoția, mai așteaptă cinci minute- zice o zicală scoțiană, dar eu am avut vreme minunată pe întreaga durată a șederii în nordul cel mai nord al Scoției, chit că a fost frig de crăpau pietrele- sau mă rog, pietre crăpate n-am văzut, dar dinții mei sigur clănțăneau, și-am pus pe mine cinci-șase straturi, ca o ceapă, în fiecare zi. Mi-a priit, am dormit ca o pisică, m-am îndopat cu creaturi acvatice proaspăt prinse și-am văzut locuri care merită văzute și răs-văzute.

După care a trebuit, volens-nolens, s-o iau iarăși spre sud.

IMG_4205

10 gânduri despre “Unde se agață harta-n cui

  1. Despre asezarea peistorica am citit intr-o revista germana. E foarte interesant. Un sat intreg, bine conservat. Un numar intreg dedicat numai acestui lucru. Si am mai vazut un doku pe ZDF despre mestesugarii locali, un batran facea scaune impletite care costau o mica avere. Muncea vreo 2 luni la unul si daca vindea 2-3 ii ajungea sa traiasca tot anul. Avea comenzi din toata lumea de abia le putea onora. Uite de asta iubesc eu Germania, am fost 2 saptamani in tara si la TV am vazut numai 7 violatori din Vaslui. Pana si pe posturi care teoretic sunt pentru stiinta/istorie dau numai emisiuni despre amanet si tehnici de supravietuire. In Germania inca mai ai ceva inteligent de vazut la TV.

    1. Nope, era pe partea ailaltă a insulei și eu eram singura membră a excursiei interesată de asemenea lucruri.

  2. E interesant cum o insula din nord, relativ izolata de continent, a fost asa de devreme populata. Probabil si clima era alta, mai calda decat acum. Un fel de Rheinland de azi, mereu primavara. Bine, locuiesc oameni si la Polul Nord. Sunt cutios ce sef al eschimosilor le-a zis cand au ajuns in pustiul ala de zapada: – Oameni buni, asta e! Aici ramanem. Nu avem nici macar un copac dar mai bine ca aici nu gasim. Nu are rost sa migram mai departe.

    1. Poate aveau niscaiva superstitii despre un zeu care o sa-i pedepseasca cumplit daca pleaca din pustiul de zapada. Tocmai ce citeam niste carti despre Inuiti si au niste superstitii foarte amuzante.

  3. Da, religia asta a facut mai mult rau decat bine. Apropo de copaci, e adevarat ca scotienii au dealurile alea chele carora le zic munti pentru ca si-au taiat padurile in ritmul in care se defriseaza acum in Romania? Sau au fost asa dintotdeuna? Valabil si pentru insule.

    1. Cred ca insulele sunt mai degraba chele din motive naturale, bate vantul prea tare. Dar in Scotia mainland am vazut atat paduri inca in viata, cat si paduri in proces de defrisare.

Comentariile sunt închise.