O pisică se poate uita la un rege

După Millomul decedat, următorul popas a fost la Edinburgh, cât se poate de viu și luminat ca ziua aproape non-stop prin mijloace artificiale precum și naturale: în miezul verii, la miezul nopții, se mai zărește din orice unghi o geană de lumină, iar întunericul cel mai întunecat e cel mult nuanța înserare-soft.

Mai vizitasem Edinburghul în spiritul turistic al alergării după obiective de bifat, de data asta l-am luat la picior fără grabă. Orașul în sine nu prea se grăbește: n-am mai așteptat nicăieri atât de mult să se schimbe culoarea la semafor. M-am plimbat de la un cap la altul al Milei Regale și-napoi, un bulevard lung de (ghici) o milă, cu câte-un castel la fiecare capăt și între ele cu alte lucruri importante, cum ar fi magazine de kilturi, magazine de eșarfe cu pătrățele, magazine de whisky, cârciumi, restaurante, am menționat deja magazinele de whisky, da? (Să vă zic sincer, eu nu pot să iau în serios multe dintre whisky-urile astea, ne-a zis un vânzător de whisky care părea că ia totuși foarte în serios măcar unele dintre mărfurile expuse. Să vă arăt ce beau eu tot timpul. Adică, nu tot timpul- s-a corectat- doar când beau, vreau să zic. ) Mi-am făcut poză cu statuia lui Sherlock Holmes. M-am suit pe un deal să văd orașul de sus, lângă o baltă în formă de inimioară. M-am holbat, într-o galerie de artă, la o pictură cu o fată care ținea pe-o farfurie niște țâțe retezate,țepene ca niște jumătăți de portocală, nu m-am lămurit dacă ale ei sau ale alteia. Am trecut iar pe la Greyfriars Bobby, monumentul înduioșător al unui cățel care a păzit mormântul stăpânului vreo cinșpe ani, o poveste menită să încălzească sufletul tuturor cetățenilor bătrâni și singuri care trăiesc cu iluzia că animalele îi iubesc mai mult decât oamenii. Pe scurt, m-am veselit în cartierele turistice ale unui oraș foarte frumos, cel puțin pe unde eram eu, dar pe noi turiștii nu ne interesează cum o duc ăia săraci, asta poa’ să vă explice orice britanic revoltat că refugiații sirieni îi strică anul ăsta peisajul vacanței în Grecia/Turcia.

IMG_3938
Pe vapor, nici măcar Regina n-are un pat în care să se lăfăie, deși nu-nțeleg de ce, că loc în cabină ar fi fost.

Dimpotrivă,e întotdeauna mai interesant cum o duc ăia bogați, cică (că doar Game of Thrones și alte alea nu-s despre țărănoii de rând), așa că m-am dus să văd și eu fostul iaht al prezentei regine, parcat într-un port din apropiere. Cu iahtul ăsta s-a plimbat Betty încolo și încoace în vacanțele ei de regină (nu m-am lămurit în ce constă munca unei regine de decor, de îți mai trebuie și vacanțe de la ea), dar și alte neamuri regale, de pildă Prințesa Inimilor Diana în luna ei de miere cu Cel Mai Urât Bărbat Din Lume care o mai și înșela. E deprimant să te uiți la camera lor și să te gândești ce momente nasoale or fi petrecut acolo împreună, deși măcar erau pe un iaht, spre deosebire de majoritatea femeilor care s-au pricopsit cu soți nasoi. Iahtul în sine nu e excesiv de luxos, doar înflorat și lustruit ca după gusturile unei mamae cu venit mediu, să zicem. Altminteri, însă, fandoseala absurdă rămânea în floare: chipurile dacă vreun marinar care făcea curățenie pe punte era surprins de regina ieșită la plimbare, era musai să stea nemișcat și să privească în gol până pleacă Betty. O pisică se poate uita la un rege, dar un marinar la o regină, pare-se că nu, deși tot o viață și o gaură-n cur au amândoi, scuzați-mi franceza. M-ar fi interesat să aflu mai multe despre cum trăiau oamenii care chiar aveau un folos pe hardughia aia, adică marinarii, dar turul se oprește la puntea ofițerilor, care erau al naibii de înghesuiți, deci nu pot decât să presupun că marinarii dormeau pur și simplu în cutii de conserve din care erau extrași cu ranga dimineața. Oricum, mi-am confirmat mie, îmi, mi, cu această ocazie, dacă mai era nevoie, că nu sunt monarhistă.

IMG_3987
Drumurile aglomerate și oribile din Glencoe

Din Edinburgh, unde în ultima seară avea loc un concert Lionel Ritchie (un fel de Vanghelion, presupun, altfel nu-mi explic programul artistic modern) am plecat și mai departe, atingând recorduri personale de latitudine nordică. Unul dintre tovarășii de peripeții antarctice ai Căpitanului Șoimul Scott, Cireașă Apsley-Garrard (da, chiar așa îl chema), a scris cândva o carte autobiografică celebră intitulată Cea mai nasoală călătorie din lume. Ei bine, Drumul cu Peisaj Frumos (adicătelea Scenic Route, conform indicatoarelor aferente) de la Edinburgh spre nord ar putea fi Cea mai plăcută călătorie din lume, dacă Nadia ar fi la fel de predispusă la hiperbole ca nenea Cireașă. Printre munții cu cascade și zăpadă-n vârf din Glencoe, pe lângă lacul ăla de-l știe toată lumea fiindcă un individ a trucat cândva acolo o poză cu un barambumbozaur, pe lângă castele și vaci lânoase cu breton, am ajuns în cele din urmă la destinație, mai sus pe hartă decât fusesem vreodată- Thurso, cel mai nordic oraș al insulei britanice principale.

OK, fie, ultimii șaizeci de kilometri n-au fost tocmai Cea mai plăcută călătorie din lume pentru șofer, pe motiv de o singură bandă, plus oi în mijlocul drumului, plus lucrări, plus niște grilaje hurducăitoare puse în mijlocul drumului ca barieră pentru vaci, dar ce-mi pasă mie? Eu nu știu să conduc.

În principiu revin cât de curând cu alte povestiri din nordul pe unde n-am mai fost.