Fără nici o legătură cu absolut nimic

Când eram mică și încă mai credeam în prieteni imaginari, Doamne-Doamne cel atotputernic și atoatevăzător îmi provoca oareșce dileme. Bun, vede tot ce facem, în orice moment- dar cum ne vede? Doar de sus? (Că e, cică, deasupra noastră.)  Oare poate să ne vadă, din când în când, și din față, dintr-o parte, în prim-plan? În alb-negru sau color? Dumnezeu, un editor TV într-o cameră de montaj cu șase miliarde de ecrane.  Se uită la un canal sau altul în funcție de cât de interesante sunt aventurile specimenului uman respectiv, oricum n-are altceva mai bun de făcut. Canalul meu o fi interesant? mă întrebam eu în timp ce mă pieptănam. Unde o fi camera de filmat a lui Dumnezeu? Și mă străduiam să am o postură cât mai interesantă și fotogenică în timp ce mă pieptăn.

Acum știu că nu se uită nimeni la mine (în afară, poate, de serviciile secrete), dar aș minți să zic că sunt mai cu picioarele pe pământ. Nici cu capul în nori- ci, mai precis, cu capul în zeci de alte povești scrise, filmate, desenate, care nu-s ale mele și care, în general, sunt ficțiuni fictive, deși se mai nimerește și câte una care, chipurile, s-a întâmplat de-adevăratelea. Citesc în timp ce traversez strada, în timp ce mă spăl pe dinți, în timp ce mă schimb. Mă uit la filme și seriale în timp ce mănânc, în loc să dorm. Înot în realități construite de alții ca un mamifer acvatic care din când în când, volens-nolens, trebuie să scoată capul în realitatea propriu-zisă ca să mai respire.

Cele două realități curg una într-alta, fără să se amestece suficient pentru gustul meu. Când ies dintr-o poveste cu detectivi și mistere, ceața e mai cețoasă ca de obicei, griul e gri nu pentru că suntem în Anglia ci pentru că totul e filmat printr-un filtru d-ăla desaturat ca în serialele scandinave, și toată lumea care se grăbește în trenciuri are un secret negru pe conștiință. Asta dacă nu cumva am ieșit dintr-o poveste de groază, și atunci pisicile cu clopoței care trec pe lângă mine poartă în stomac paraziți de pe altă planetă, care la noapte vor scoate capul și vor lăsa în urmă fosta pisică întru atacarea unor gazde omenești mai consistente. Asta dacă nu cumva e altfel de poveste, dar ultimele două chestii pe care le-am citit erau cu groază și cu mistere, și după cum se poate observa încă mă aflu sub influența lor. Între povești, sunt dezorientată, de parcă m-ar fi trezit cineva din somn aprinzând lumina brusc.

Maică-mea zicea că s-a menținut pe linia de plutire de când se știe uitându-se la propria viață din afară, ca la un vis, sau un film, altfel realitatea e mult prea brutală ca să fie suportabilă. Cam așa sunt și eu, întotdeauna mi-a plăcut mai mult să ascult și să observ de pe margine. Problema nr 1 e că povestea personală cu care m-am pricopsit până la decesul protagonistei nu e la fel de captivantă ca ale altora, deși mă străduiesc. Adaug în minte coloana sonoră adecvată diverselor momente și întâmplări. Distribui oamenii cu care interacționez în roluri și tipologii literare (și mă irită al naibii când nu se conformează scenariului). Câteodată vorbesc în replici din cărți și seriale și mă amuză când nu le recunoaște nimeni. Încerc pe cât posibil să apăs accelerația ori de câte ori am vreo emoție, ca să o transform în Emoție cu E mare. Mă uit în dreapta și în stânga după Marea Aventură, atâta timp cât marea aventură nu calcă pe bătături vreuna din cele 1457 de fobii ale mele.

Problema nr 2 e că n-am suficient talent, sau imaginație, sau curaj să încep eu o poveste captivantă.

4 gânduri despre “Fără nici o legătură cu absolut nimic

  1. In timp ce tu alergi dupa Marea Aventura le pierzi pe alea mici. Toti isi traiesc viata asteptand sau sperand ca se va intampla candva ceva important si ca or sa fie de atunci incolo fericiti. Un fel de castig la Loto care nu va veni niciodata. Si uita de bucuriile mici, din care e facuta viata. Pentru mine cel mai fericit moment este o bere cu prietenii de acasa, acum vreo 15 ani. Ultima data cand am fost toti impreuna. Fara sa stim ca e ultima data, atunci parea ceva banal.

    1. A, da, sunt de acord cu tine, e o idee artificială și stupidă de care fac mișto, și simultan de mine, pentru că mi-au spălat creierul atâtea povești de la Haliud.

      Doar că pentru mine nu e vorba de fericire de-acum înainte, îmi merge OK, nu asta aștept- mai degrabă un moment de succes extraordinar în aspirațiile mele artistice😆 .

  2. Așa mă trezesc și eu în fiecare dimineață crezând că va fi ziua ce marea. Că Ceva cu C mare se va întâmpla.
    Apoi mai citesc puțin, mai văd câteva seriale, mai mă afund în alte povești și închei cu somnul.

  3. Tocmai ma gandeasc la faptul ca Biserica vinde iluzii la fel ca si Loteria. Probabil cu un profit mai mare. Si la faptul ca incep sa gatesc din ce in ce mai bine. E clar, vine sfarsitul.

Comentariile sunt închise.