Shiny Happy People

„Auzi”, mă întreabă cineva, „dar tu anxietatea asta nu poți s-o oprești, așa, pur și simplu? Ce, n-ai voință?”

„Eh”, răspund eu.

-N-ai, mamă, nici o anxietate, zice mama. Singura cale spre pace interioară e Domnul nostru Isus Christos, o să vezi și tu mai încolo când mai crești la minte. Și să nu care cumva să mai spui cuiva de ideile tale cu anxietatea, că acolo la voi în Vest au dosare pentru tot peste tot, și odată ce-ți apare asta în dosare nu mai scapi și nu te va mai angaja nimeni, niciodată, nicăieri.

Și totuși.

-Știi ce am observat? mi-a zis un băiat la o bere, acum niște ani. (Îi sclipeau ochii ca unei veverițe într-un dulap plin de alune, de entuziasm că a observat ce-a observat.) Am observat că tu nu vorbești niciodată cu chelnerița. Numai eu.

Eh, răspund eu.

-Ție nu-ți place să vorbești cu necunoscuți! a strigat băiatul triumfător.

No shit, Sherlock.

-Păi, păi, uite, acum când mai vine chelnerița, să-i zici tu să mai aducă un rând. Eu n-o să mai zic nimic.

-De ce?

-Ca să vorbești cu un necunoscut, să faci un exercițiu.

Băiatul e așa de bucuros că și-a descoperit vocația interioară de terapeut că mă aștept în orice moment să înceapă să sară-n sus și-n jos ca o jucărie pe arcuri. Sau să-și mângâie barba ca un Freud de la televizor.

-Hai, hai, zice el. Ce poate să-ți facă o chelneriță?

Îmi vine să-i torn berea în cap, dar mă stăpânesc.

-Nu e vorba că o să-mi FACĂ ceva. Nu văd ce rezolvăm cu asta, dacă n-am de ales evident că vorbesc, dar, dar…

-Păi, uite, n-ai de ales, rânjește el. Uite, i-am făcut semn, vine. Uite, eu n-o să mai zic nimic.

Chelnerița vine într-adevăr. Mă uit la moaca de pisică de Cheshire a amicului meu, mi se pune un nod în gât. Nu mai știu dacă am spus ceva până la urmă.

Shiny happy people peste tot, extrovertiți și veseli cu motiv sau nu, și gălăgioși, și fără nici o grijă- și din când în când câte o Nadia, pare-se. Hm, așa să fie? Parcă nu-mi vine a crede în atâta strălucire fericită. Da’ e adevărat că sunt ipohondră, și că n-am mai fost acasă de trei ani jumate fiindcă mi-e frică de avioane. „Nadia, ai încercat niște consiliere?” îmi zic shiny happy people.

Sistemul medical din țara asta oferă consiliere gratuită, mă informează cineva. Nu trebuie decât să suni la numărul ăsta.

Sun. Și sun. Și sun.

Îmi răspunde o voce de mamaie. „Aha, da, noi suntem”, zice ea, „dar nu mai e ăsta numărul, de fapt. E Numărul Ălalalt.”

Sun la Numărul Ălalalt. Și sun. Și sun. Azi, mâine, peste o săptămână. O înregistrare grațioasă mă îndeamnă, de fiecare dată, să sun în orele de program, între orele nouă și cinci. „Da, e între nouă și cinci, duduie, chiar acum!” îmi vine să urlu. Dar nu urlu, pentru că știu și eu atâta lucru, n-are rost să te cerți cu o înregistrare.

Până la urmă răspunde și aici cineva, după lupte seculare care au durat treizeci de ani. Mi se face o programare telefonică, mi se trimite un chestionar, în care sunt întrebată în principal dacă vreau să mă las de fumat, dacă vreau să slăbesc, dacă mi-a trecut prin cap să mă sinucid (de mai multe ori și în mai multe formulări diferite, ca să se prindă în capcană, presupun, și sinuciderile exprimate mai bombastic decât sinuciderea chestionar-standard). La telefon, recit unei fete cu voce foarte tânără și foarte placidă răspunsurile la chestionar și incompatibilitățile mele cu shiny happy people: sunt ipohondră, nu zbor cu avionul, mi-e frică și de umbra mea. Dar, ca să privim partea plină a paharului, nu fumez, nu-s grasă și nu vreau să mă sinucid, ceea ce înseamnă că măcar n-o să vin pe capul statului cu cancer la plămâni sau boli de inimă, și pompierii statului n-or să fie nevoiți să mă zgrepțene de pe asfalt sau mai știu eu ce. Cel puțin nu din vina mea. Dar dacă îmi cade în cap o nicovală pe stradă? Am menționat că mi-e frică și de umbra mea, da? Pe fata cu voce de morsă tânără n-o mai interesează din cale-afară ce probleme am eu atâta timp cât e clar că statul scapă basma curată. „Ce ai tu e o anxietate ușoară”, îmi zice ea cu ceai de mușețel în glas.” Îți facem o programare pentru un uorcșop de prezentare a ședințelor noastre de consiliere. Te sunăm săptămâna viitoare.”

Săptămâna viitoare trece luni, marți, miercuri, joi, și optzeci la sută din vineri. Pentru că știu că la Numărul Ălalalt se lucrează numai între nouă și cinci, sun eu, vineri la patru. „A, da!” zice fata. „Dar știi, încă n-avem o programare pentru tine. Tocmai voiam să te sun să-ți zic că te sun săptămâna viitoare.”

Săptămâna viitoare viitoare trece, luni, marți, miercuri, joi, și optzeci la sută din vineri. Vineri la patru, sun eu iar. „Tu ești, Nadia! Tocmai voiam să te sun!”

Nu mă-nnebuni. Pe bune? Încep să bănuiesc că serviciul ăsta e inventat de amicul meu de pe vremuri: exerciții inutile de sunat un necunoscut, la infinit. Primesc, în sfârșit, programare, săptămâna viitoare viitoare viitoare. În săptămâna cu pricina, se anunță o grevă parțială la transport. Îmi plănuiesc traseul cu un autobuz care circulă.

Dimineață, în săptămâna viitoare viitoare viitoare, în ziua programării. Stațiile de autobuz londoneze au afișaj care-ți spune cât mai e până vine autobuzul. Al meu, în cinci minute. În patru minute. În trei minute. În două minute. După care dispare de pe ecran. Ha? Mă uit în jur derutată. O fi trecut autobuzul pe lângă mine cu așa viteză supersonică încât l-am ratat?

„Dacă așteptați autobuzul X, să știți că le-am pierdut”, ne anunță un nene în stație.

Cum adică le-ați pierdut?

„Adică nu mai vin.”

Dar parcă ăsta nu făcea grevă?

„A, nu, nu e grevă la ăsta, e de la altă firmă”, răspunde nenea. „Pur și simplu șoferii au zis că nu mai vin nici ei.”

Când?

„Uite, acum două minute”. Ceilalți călători care așteptau autobuzul X se risipesc resemnați și stoici.

Sun la Numărul Ălalalt (vezi mai sus) ca să anunț că nu mai ajung la timp la uorcșop- pentru că dacă nu ajungi la timp fără să anunți ești scos de pe lista de așteptare, ești un om neserios. Sun. Sun. Sun. „Sunați între nouă și cinci”, zice înregistrarea duioasă. E zece și jumătate. Sun de vreo douăzeci de ori, scrâșnesc din dinți. Trimit un email- primesc un răspuns automat: „suntem în concediu până în septembrie”. Chestionarul ăla cu starea generală de spirit ar trebui repetat săptămânal odată ce începi să ai de-a face cu serviciul de consiliere, că eu una eram, am impresia, considerabil mai calmă înainte să aud același mesaj înregistrat de 1457 ori. Anxietate ușoară, mă-sa pe gheață.

După câteva zile reușesc să prind pe cineva la Numărul Ălalalt, o tipă cu care nu mai vorbisem până acum. Îi explic de ce n-am ajuns la programare. „Aaaaa, stai, dragă, liniștită” (vocea ei îmi sugerează o mâță care se întinde lângă sobă). „Nici eu n-am ajuns la serviciu în ziua aia. Da’ cu cine vrei să vorbești?” Îi spun cum o cheamă pe fata cu voce de morsă care mi-a făcut evaluarea telefonică. Să-i zicem, Olguța. Pisica de la telefon pleacă, îmi pune niște muzică de lift.

Dang-di-dang-di-dang-muzică-de-lift, minutele trec, pe banii mei. Numărul serviciului de consiliere nu e gratuit. Pisica se întoarce.

„Ai zis Goguța?”

„Am zis OLGUȚA”, răspund eu,” O-l-g…”

„A”, zice Pisica. Pleacă, dă drumul iar la muzica de lift. Dang-di-dang-di-dang și saxofon, minutele trec. O aud, în sfârșit, pe Olguța.

„Olguța”, zic eu, „emailul vostru susține că sunteți în concediu până în septembrie.”

„A, da?” se miră Olguța amuzată, și calmă, calmă, ca un ceai de mușețel. „Ce chestie.”

Olguța conduce workshopul reprogramat alături de altă tânără, nu placidă, ci hiperactivă ca o nevăstuică, să-i spunem Vasilica. Poate sunt studente, sau proaspete absolvente. Am citit în ziar că serviciul de consiliere al statului e locul unde studenții se duc să învețe meserie.

În spatele meu e un nene care doarme și sforăie zgomotos (Olguța și Vasilica se prefac că nu observă și vorbesc mai tare, ca să-l acopere). În stânga mea nu e nimeni, pentru că toată lumea a evacuat zona din cauza persoanei care s-a așezat în dreapta mea, o fată în pijama care miroase intens a urină. Dezbat în sinea mea dacă să mă mut și eu pe alt scaun, dar mi-e rușine de fata în pijama. Dar miroase foarte rău. Dar mi-e rușine. Până la urmă e prea târziu să mă mai mut. Fata asta are mai mare nevoie de ajutor decât mine, mă gândesc, și mi-e rușine și de asta, pentru că sigur, e un gând în care se amestecă aroganța și nevoia de a mă asigura că eu sunt OK, „anxietate ușoară”, mai ales, iată, în comparație cu alții, și cine sunt eu să-mi imaginez că pot să judec nevoia de ajutor a altora după cum arată? Totuși, am vaga impresie că dacă ai ajuns să ieși din casă în pijama și mirosind a pipi, poate nu e cel mai bun lucru pentru tine să fii forțat să apari în public la un „workshop de prezentare” oferit de Olguța și Vasilica în scopuri terapeutice, unde alți cetățeni se pot holba la tine și respectiv muta pe alt scaun. Oare fata în pijama a trebuit și ea să sune o lună la Numărul Ălalalt până a primit această programare providențială?

Vasilica ciripește de zor explicând o situație în care consilierea poate fi de ajutor. Ești pe stradă, și vezi un prieten. Îi faci cu mâna, dar el nu-ți răspunde. Dacă te gândești din prima că e un nesimțit sau că e supărat pe tine, consilierea o să te ajute să te gândești că poate nu te-a văzut! Și dacă te gândești că nu te-a văzut, nu te mai simți aiurea, nu?

-Eu m-aș simți aiurea pentru că alți oameni m-au văzut făcând cu mâna degeaba, zice cineva. Alți oameni, inclusiv Nadia, dau din cap: și eu m-aș simți aiurea în situația asta.

-Dar nu te-ai simți aiurea, de fapt, nu? zice Vasilica.

-Ba da.

-Totuși, nu! Nu te-ai simți aiurea, decide Vasilica, și trece la alt exemplu.

Îi prevăd Vasilicăi un viitor strălucit de terapeut.

Întâlnirea e confidențială, cică, dar toți aflăm cum îi cheamă pe ceilalți pentru că trebuie să ne subliniem numele pe o listă care trece de la unul la altul, ca la școală. Confidențialitatea constă deci în rugămintea fierbinte a Vasilicăi să păstrăm confidențialitatea. După ce se încheie workshopul, o întreb pe Olguța ce mai urmează. „O să te sunăm noi să îți oferim prima programare la consiliere propriu-zisă”, explică ea. Când? „Peste câteva luni”. Am citit în ziar că poți să stai și un an pe lista de așteptare. Nu e neapărat vina sistemului, e suprasolicitat. Din când în când mai scot de pe listă oameni care s-au sinucis între timp. Olguța ne împarte niște pliante care ne încurajează energic să căutăm consiliere pe bani în altă parte dacă ne permite buzunarul.

În stația de autobuz, așteaptă lângă mine una din persoanele care a fost cu mine la workshop, și vorbește la telefon. „This is bullshit! This is bullshit!” Nu știu exact despre ce vorbește, dar momentan sunt de acord. Sunt gata să apuc pe alte căi către pacea interioară, de exemplu cea a Domnului Nostru Isus Christos. Sau să mă împac cu lipsa mea de pace interioară. Cine are nevoie de pace interioară, când poți să te prefaci?

(„Te-ai schimbat mult în bine de când te cunosc”, mi-a zis cineva. „Te prefaci mai ușor.”)

Amice din tinerețe, dacă citești- acum vorbesc cu chelneri fără nici o problemă.

13 gânduri despre “Shiny Happy People

  1. Din ce povestesti, nu prea seamana a anxietate. Pari ca ai identificat lucrurile de care te temi si nu-i nimic rau in asta.Toti oamenii se tem, mai mult sau mai putin, mai vizibil sau mai discret.Cat despre ideea ca un psiholog sau un psihiatru ne poate modifica radical reactivitatea, este o idee gresita.Nu si-o pot modifica nici pe a lor, cu atat mai putin pe a altora.Ei invata in facultate ca oamenii pot fi incadrati in niste tipare si asta incearca sa faca.Daca nu reusesc , cred ca este vina ta. Nu accepta ideea ca unii oameni sunt „altfel „, in afara oricaror tipare.
    Dar da bine sa parem curajosi si fara de probleme.Stii care a fost cel mai frecvent raspuns la intrebarea „de ce va este frica ? ” pusa de un reporter bucurestenilor? „Nu ma tem de nimic, doar de Dumnezeu ” Sunt aceiasi oameni care se tem ca raman fara serviciu, se tem ca nu-si pot plati creditul la banca, de intuneric sau de haitele de caini maidanezi.

  2. De ce iti e frica de zborul cu avionul? Nu a ramas nimeni acolo sus. Toti au ajuns cumva inapoi. Si daca e sa se intample, sunt doar cateva minute de groaza, dupa care scapi pe veci de suferinta.

      1. Seinfeld zicea ca daca Dumnezeu vroia ca sa zburam ne dadea aripi si ne simtim atat de natural in avion cat se simte un peste la volanul unei masini.

  3. Ce zici de pilotul de la Germanwings? Eu as propune ca in cabina (pe langa cei 2 piloti) sa fie si un reprezentant ales prin vot al pasagerilor. Eventual inarmat cu un topor sau o bata si care sa comunice din 5 in 5 minute un raport catre pasageri.

    1. Cred că șansele ca reprezentantul pasagerilor să fie și mai nebun sau idiot decât piloții sunt destul de mari.😀

  4. E greu cu mental health-ul in tara asta, eu sufeream de anxietate cand m-am dus la GP-ul local sa ii zic ca m-am saturat sa plang langa raftul de paine din Sainsbury’s, si mi-a fost prescris cel mai ‘generic’ antidepresiv, deci I feel you. Acum de abia daca pot sa ma ridic din pat dimineata, both physically and spiritually. Dar hey, these things take time. Anyway, aparent sunt centre unde poti face therapy mai ieftin, gen cu 10 lire pe sesiune sau ceva de genul – am incercat si eu la NHS dar iti dau appointment in 6 saptamani de cand suni. Cred ca singurele optiuni care ne raman sunt sa facem ceva sport semi-agresiv, sau sa practicam ‘mindfulness’.

    1. Am intrebat si eu la centrele mai ieftine dar lista de asteptare e la fel de lunga, asa ca n-am rezolvat mare lucru. Si pot spune sigur ca au trecut mai mult de 6 saptamani de cand mi-a zis Nhs-ul sa incep sa astept programarea😀 Pe de alta parte, serviciul in sine mi-a facut o impresie atat de proasta incat nici nu stiu daca merita sa ma obosesc. Asta spre deosebire de serviciile Nhs in chestiuni de sanatate fizica, alea imi par destul de profi.

      Nu stIu care o fi solutia dar sper sa ne mearga mai bine si mie, si tie cat de curand.

Comentariile sunt închise.