Don’t worry, be happy

Dacă ar fi să condensez întreaga esență a existenței mele într-o singură bandă desenată, ar arăta cam așa:anxiety page

Știți cântecul ăla cu „Don’t worry, be happy”? Cred că era sarcastic din principiu și lumea îl înțelege greșit, în general. Nu de alta, dar eu când aud: „when you worry your face will frown/that will bring everybody down” mă gândesc: grozav, deci acum m-am pricopsit nu doar cu îngrijorarea mea inițială, ci și cu îngrijorarea că arăt nașpa când sunt îngrijorată, plus îngrijorarea că sunt responsabilă pentru starea de spirit a celor din jur.

O listă de lucruri care mă îngrijorează în mod regulat, în ordine aleatorie:

-Că o să mor (în general)

-Că e posibil să mor bătrână, urâtă, invalidă, singură și neiubită de nimeni

-Că e posibil să mor tânără într-un război, atac terorist, accident de mașină, tren, metrou, avion, barcă, titicar sau pur și simplu alunecând în baie, sau de o boală nasoală precum: cancer la toate alea, SIDA, ciumă bubonică, lepră, Ebola sau Marburg, variolă chit că nu mai există, TBC, malarie, turbare, orice boală apărută într-un episod din Doctor House în special sindromuri d-alea cu nume sofisticate, Boala Insomniei Fatale (pe care devin convinsă că o am ori de câte ori am insomnie), etcetera etcetera

-Că e posibil să mi se întâmple ceva din lista de mai sus și să nu mor, dar să rămân desfigurată, paralizată, oarbă, cu membre amputate etc.

-Că o să rămân încuiată într-un WC public, mai ales că nu sunt suficient de îndemânatică să pot folosi WC-ul și propti ușa cu piciorul simultan, în loc s-o încui. S-a întâmplat uneori să nu încui ușa (dacă încuietoarea părea din cale-afară de ruginită și predispusă la blocare) și să intre oameni peste mine. Îmi cer scuze pe această cale

-Că o să rămân blocată într-un lift

-De când am avut varicelă mă îngrijorez constant că orice copil care se nimerește pe lângă mine ar putea să aibă pojar (n-am avut nici pojar), și îi caut de bube cu o privire scrutătoare și dură, care probabil îi face pe părinții lor să creadă că vreau să-i răpesc și să fac supă din ei

-Că nu mă pricep de fapt la nimic și la un moment dat or să-și dea seama și alții, și atunci din ce o să trăiesc? Va trebui să-mi vând un rinichi. Iar la cât de des mă abțin să mă duc la WC ca să nu folosesc WC-uri publice în care aș putea rămâne blocată, probabil că rinichii mei nu mai sunt într-o stare grozavă

-Că am spus o tâmpenie sinistră de care nu mi-am dat seama, și pe care interlocutorul meu o va considera o ofensă de moarte, motiv pentru care mă gândesc iar și iar la ce i-am zis, cuvânt cu cuvânt, și încerc să-mi dau seama dacă ar putea fi ceva interpretat drept o ofensă de moarte. Asta nu e însă o teamă așa de neîntemeiată, ținând cont că mulți cetățeni pe care i-am cunoscut de-a lungul vieții s-au declarat ofensați în mod (pentru mine) inexplicabil după ce au stat de vorbă că mine.

-Că o să trebuiască să vorbesc cu cineva la telefon. Primul meu job în Marea Britanie a fost unul care implica apeluri telefonice nesolicitate către niște necunoscuți. Din când în când luam pauze ca să mă încurajez singură, printre hiperventilații: hai că poți, hai că poți. Am putut.

-Că am trimis din greșeală cuiva un mesaj destinat altcuiva

-Că am pierdut un obiect sau un act important

-Că am ratat o șansă importantă care nu se va mai întoarce

-Că orice dubă pe lângă care trec ar putea să fie a unui psihopat care să mă răpească și să facă supă din mine. În general, ocolesc dubele

-Că…

…nu, e absolut imposibil să fac o listă cu tot ce mă îngrijorează în mod regulat, ar însemna să ocupăm toți megabiții Internetului. Uneori trece o groază de vreme fără să mă îngrijoreze nimic și mi se pare că am scăpat de tot, alteori mă lovește panica din senin. Nadia, această Woody Allen a României, doar că, mă rog, mai tânără, și mai frumoasă. Și mai puțin bărbată. Și mai puțin talentată. Și mai puțin pedofil-incestuoasă. Dacă mă gândesc mai bine n-avem altceva în comun în afară de anxietate și simțul umorului, iar cine e de părere că n-am simțul umorului n-are decât să Ctrl+W de-aici.

Cel mai rău e că, deși majoritatea fricilor mele sunt neîntemeiate sau improbabile, unele sunt foarte posibile sau chiar sigure în cele din urmă. Toți o să murim, și înainte de asta vom îngropa, probabil, câțiva oameni importanți din viața noastră. Greu de crezut că am Boala Insomniei Fatale, dar statistic vorbind, jumătate dintre noi or să aibă cancer la un moment dat, iar momentul ăla poate să fie azi. Și așa mai departe. Adevărata teroare a anxietății cronice e că, logic vorbind, nimeni nu poate să-ți spună că temerile tale sunt 100% nefondate- există întotdeauna șansa să ai dreptate, și atunci numai pe aia o vezi. Iar dacă chiar ai dreptate -ceea ce, inevitabil, se întâmplă cândva-, poți, desigur, să zici celorlalți „Aha! Am dreptate!” dar ăsta e cam singurul avantaj. Alt regizor celebru, nenea Stanley Kubrick, zicea că viața e în esență un coșmar, o experiență terifiantă și fără sens într-un univers indiferent, și am fost dintotdeauna de acord cu el, din fragedă pruncie- încă dinainte să știu că a zis el treaba asta.

Cum reușesc alți oameni să nu fie anxioși? Am nevoie de o vacanță departe de gândurile din propriul cap. Vrea cineva să facem schimb de capete?

10 gânduri despre “Don’t worry, be happy

  1. Și eu o am pe aia cum c-o să fiu concediată că-s inutilă (colegii mei sînt la fel de inutili, dar asta nu m-alină) și atunci din ce o să trăiesc?!

    Moartea nu mi se pare așa o nenorocire (mai ales dacă nu-i precedată de tortură sau de boală lungă și grea). Măcar nu mai trebuie să mă trezesc în fiecare dimineață cu noaptea-n cap să merg la lucru.

    1. Ugh, trezitul cu noaptea in cap. Daca ma alege cineva Regina Lumii, voi decreta ca nimeni sa nu munceasca mai mult de 5 ore pe zi si niciodata inainte de 12.

  2. Buna, Nadia. Fac parte din cei „2 cititori si jumatate” de mai bine de un an si te citesc cu placere. Nu ti-as propune insa capul meu pentru ca nu ai rezolva mare lucru daca le-ai inlocui pe ale tale cu ale mele. Asa ca doar iti multumesc pentru ridurile de expresie pe care mi le-ai adus de cand te citesc.

  3. Eu sunt de parere ca woody allen nu are simtul umorului, dar asta e alta poveste.
    Eu am reusit cumva sa formez un zid de aparare impotriva unor astfel de ganduri, dar n-as putea spune cum am reusit. Mi-ar placea sa pot, pt ca nu-s egoista si ti-as spune secretul.

  4. Eu am dezvoltat o ipohondrie urâta dupa ce o doctorita senila mi-a zis ca am doua „pete” pe creier dupa ce a citit radiografia pe care o facusem pentru o sinuzita rebela. De fapt petele erau de pe film. Dupa aia mi-am facut toate examenele posibile la cap, si cred ca vreo doua luni mi-am imaginat ca viata mea s-a sfarsit. Chiar si dupa ce toti doctorii mi-au zis ca nu am nimic.

  5. Singurul moment cand imi este teama este cand imi merge totul bine. Stiu ca v-a urma o catastrofa. Dumnezeu nu ma iarta. Urmand aceasta crefinta m-am despartit de o iubita doar ca sa nu fac cancer.

Comentariile sunt închise.