Nadia și convingerile politice

N-am fost niciodată genul de om care să spună „Nu mă interesează politica, n-am nici o părere despre asta”, pentru că, zic eu, și asta e un soi de poziție politică, în sensul că trăiești într-un loc în care lucrurile sunt fie atât de bune pentru tine încât îți permiți să zici că n-ai nici o poziție, fie lucrurile sunt atât de rele încât e cazul să-ți ții gura. Așa că în general am încercat să mă intereseze asemenea lucruri serioase, și să am păreri.

Problema principală e că părerile despre politică par să opereze exclusiv de sub etichete, sau cel puțin așa mi se pare mie observând oamenii mari și cu păreri în habitatul lor natural. Carevasăzică îți alegi o etichetă, liberal, socialist, anarhist, conservator, libertarian, republican, democrat, de stânga, de dreapta și așa mai departe, după care nici nu mai trebuie să spui ce părere ai sau să analizezi contextul- e suficient să zici ce etichetă ai, și oamenii care au aceeași etichetă înțeleg instant că trebuie să fie de acord cu tine, în timp ce ăia care au etichete diferite și eventual opuse înțeleg instant că trebuie să te combată. Și, bineînțeles, nici măcar tu însuți nu mai trebuie să te obosești să-ți formulezi o părere întreagă despre vreo chestiune, ajunge să cercetezi nițel ce părere au alți cetățeni cu aceeași etichetă, și gata.

Acu, nu vreau să zic că am neapărat ceva împotriva sistemului ăsta, doar că mie personal mi-e din cale afară de greu să-mi aleg eticheta potrivită ca să pot funcționa corespunzător în cadrul lui. După ce am scris articolul ăla despre fata româncă din Londra care era supărată pe Londra cea depravată și plină de homosexuali, negri, arabi și feministe, am primit multe mesaje, emailuri și add-uri pe Feisbuc de la oameni aflați foarte la stânga politic, care au presupus probabil că și eu sunt foarte la stânga- mai mult, din cauza acestui consens în rândul ălora care erau de acord cu mine, și eu am presupus același lucru.

În orice caz, mi-era destul de clar că nu sunt la dreapta, în special nu în dreapta aia care îi tot dă cu tradiția, credința și valorile familiei, eu fiind o atee care e de părere că majoritatea tradițiilor și valorilor familiei sunt de o ipocrizie cruntă. Femeie fiind, îmi doresc, evident, ca femeile să aibă cât mai multe drepturi și chestii mișto în viață. Iar rasistă, homofobă și alte chestii de felul ăsta mă străduiesc să nu fiu pentru că mă străduiesc în general să nu fiu un om de căcat, tocmai pentru că nu sunt perfectă și pentru că am fost de multe ori în viață un om de căcat. În vremurile imemoriale când eram încă minoră, de exemplu, am fost inițial foarte de căcat cu un om bun și drăguț, fără alt motiv în afară de propriu-mi rasism. Iar persoana respectivă m-a mirosit, și m-a întrebat. Auzi, tu te porți așa pentru că de-aia, nu? A, nu, nu de-aia, am zis eu, vai, cum îți imaginezi, eu niciodată, de fapt, ți se pare, de fapt…de fapt, așa era, și după ce mi-a venit mintea la cap suficient cât să nu mă mai simt ofuscată, mi-am dat seama în premieră absolută ce greșeală e să îți imaginezi că ești mai bun decât alții sau că știi ceva despre ei dinainte doar pentru că tu ești X și ei sunt Y. De-atunci am mai cunoscut și alți oameni buni și drăguți îndosariați în categorii cu care societatea în general a fost și este de căcat, și m-am gândit că e o idee bună să fiu împotriva îndosarierilor. Apoi, mi se pare de bun simț ca toată lumea să aibă dreptul la asistență medicală și educație gratis, și nu trăiesc cu iluzia că planeta e o meritocrație unde ăia care au mai mult au pentru c-au muncit mai cu spor, ceea ce mi s-a explicat că sunt tot atitudini de stânga. OK, atunci sunt de stânga, mi-am zis.

Pe de altă parte însă îmi dau seama din ce în ce că nici p-ăștia din stânga nu îi înțeleg din cale-afară, în special pentru că uneori pare să fie nevoie de un jargon foarte complicat ca să poți comunica cu ei, mai ales când vine vorba de recunoașterea privilegiilor și de concursul „care grup e mai oprimat” (am avut ocazia să asist la o conversație în care cineva certa o activistă împotriva mutilării genitale feminine că se ocupă în mod transfob de o problemă a privilegiatelor cis și heterosexuale. Când activista cu pricina a întrebat, năucită: „Ce pisicii ei de privilegiu are o fetiță căreia i se taie clitorisul?”, i s-a răspuns „Privilegiul de a fi recunoscută drept fetiță”, moment în care eu am decis să nu mai asist pentru că începuse să mi se învârtă capul). Mi se pare că o ocupație principală a unor cetățeni pare să fie poliția vorbelor, adică vânatul și înfieratul energic al oricui care spune o chestie vag diferită de formularea cea mai sensibilă și conformă jargonului la ordinea zilei, indiferent dacă omul ăla vorbea cu tine ori într-un spațiu public de largă circulație (caz în care, ok, e perfect rezonabil să-i dai peste nas) sau vorbea pe propria pagină de Feisbuc cu prietenii lui, printre care nu te numeri. Ca una care a spus întotdeauna o groază de tâmpenii și a fost mereu incapabilă să se conformeze regulilor unanim acceptate ale politeții și convențiilor sociale, mi-e greu să înțeleg obsesia pentru corectitudine verbală sau căutarea perpetuă a unei perfecțiuni care nu o să existe niciodată, și o vreme am încercat să o înțeleg alăturându-mă ei, dar mi-am dat seama că nu mi se potrivește și că mi se pare un exercițiu absurd, din care rezultă o întreagă atitudine a ascunsului după tufiș, la fel de dăunătoare ca isteria jignitoare. Apropos de dezbaterile recente cu atentatul din Franța: „Familia mea trebuie să tot schimbe moscheea la care ne ducem pentru că tot dăm peste imami care îndeamnă la jihad”, mi-a zis cineva. Răspunsul cuiva de dreapta ar fi probabil să strige înspre persoana care a făcut această observație să se care în Afganistan laolaltă cu imamii din propoziție, pentru că toți musulmanii sunt Satana. Răspunsul cuiva de stânga ar fi să pretindă că n-a auzit nimic, pentru că orice observație negativă la adresa unei culturi sau religii e un lucru imperialist și discriminatoriu. Situații de genul ăsta tind să îmi sporească confuzia politică.

Cel mai derutant pentru mine e faptul că nu mă identific cu nici un grup din teoria asta a luptelor de clasă care pare să fie esențială pentru convingerile politice. Părinții mei sunt oameni educați care mi-au băgat în cap de mică entuziasmul pentru citit și acumulat cunoștințe, dar vin din familii sărace, iar eu, deși n-am crescut în lipsuri dureroase, n-am crescut nici în bogăție (am șocat de curând pe cineva cu amintiri despre vremurile pre-frigider și pre-mașină de spălat ale copilăriei mele), prea jos pe scara socială să fiu pe placul „lumii bune”, și prea tocilară, retrasă și hipersensibilă să fiu pe placul „oamenilor simpli”, rezultatul fiind că ambele grupuri m-au respins în general la vizita medicală. Lucrul ăsta a devenit cel mai evident la alegerile prezidențiale, când m-am văzut pe dinafară din retorica ambilor candidați, unul dintre ei vizând „oamenii simpli” cu cel mai mic multiplu comun posibil, iar celălalt „lumea bună” cu elitisme închipuite.

Deci până la urmă eu cu ce etichetă votez?

Mă rog, nu mă băgați în seamă, gândesc cu glas tare.

 

 

9 gânduri despre “Nadia și convingerile politice

  1. …adica, in concluzie, esti pe la centru, ca si mine, si asta e bine, cred: indica discernamant, gandire echilibrata, evitarea exceselor si a inregimentarii.

    Si eu impartasesc unele idei de stanga – educatia universala gratuita, ingrijire medicala gratuita, atitudinea anti-discriminare, o doza de protectie soiccala – dar vad si pericolele stangii: exagerand cu protectia sociala, descurajezi munca. In plus, discriminarea pozitiva (gen fixat cote pt minoritati) mi se pare tot o forma de discriminare; mult mai bine, imo, ar fi ca scoala sau firma sa decida fara sa stie ce sex/rasa/etnie/religie/etc. are candidatul, doar pe baza competentei (ca la examenele de admitere romanesti, unde coltul cu numele e indoit si lipit – cel putin asa era pe vremea mea).

    1. Nu știu dacă „centru” descrie atitudinea mea. În principiu sunt de acord cu stânga că lumea e construită pe și plină de nedreptăți crunte, oribile. Dar în general ăia dintr-un grup asuprit nu ezită să fie de căcat la rândul lor cu unul și mai jos. Am foarte puțin entuziasm față de specia umană în general, așa că nu cred în posibilitatea unei lumi egale. Dacă n-ar mai fi în vârf ăia care au avut cea mai multă putere până acum, cei de sub ei le-ar lua locul cu la fel de multă cruzime.

      Problema cu secretul datelor candidaților pentru diverse oportunități e că merge să lipești colțul la un examen scris, dar ca să obții un job, de exemplu, interviul în persoană face diferența, or acolo n-ai cum să nu vezi ce sex, rasă, vârstă etc. are candidatul. Deci ideea asta ar merge doar dacă toate angajările s-ar face de acum înainte pe bază de teste scrise😀

  2. Nimeni nu mai risca o catalogare certa stanga sau dreapta in politica.Ai observat cred ca cei mai multi se afirma de centru-dreapta, centru-stanga, asta i-ar feri cumva de extremism.Nu cred ca este asa de importanta culoarea politica, totul tine mai mult de nivelul de educatie al oamenilor dintr-o anumita tara.Atunci, importanta politicii stanga-dreapta paleste.Dar mai este ceva: cei care intra in politica sunt cumva altfel decat ceilalti :au multa dorinta de putere, mai mult tupeu,o piele tabacita (chiar si la obraz), ceva dorinta de parvenire.Desigur, poate nu toti.Cei mai multi insa asa sunt. Dupa ce am spus pana acum, uite cum vad eu un viitor mai bun pentru o tara: politicienii sa faca ce stiu ei(adica nu prea mult) iar guvernantii sa fie alesi din randul celor care refuza sa faca politica. Utopie, desigur, dar simt nevoia s-o spun.Iar functiile sa fie date dupa un interviu la care candidatul sa poarte masca.(” dati-i omului o masca si veti vedea cine este „)

    1. Dar in momentul in care devin guvernanti inseamna ca se apuca de facut politica, nu? :)) Asa ca nu prea merge teoria asta, chiar si utopica, din punct de vedere logic.

      1. Nu.Poti fi intr-un guvern fara sa fii politician. Desigur, intr-un fel sau altul, toti facem politica, fie ca vrem fie ca nu.Dar nu toti suntem oameni politici.Uite un exemplu: Mugur Isarescu a fost- pentru putina vreme- prim ministru, fara sa fie inregimentat politic.Pentru asta a avut nevoie de sustinere politica dar nu i s-a impus sa faca parte dintr-un partid .

      1. Anarhismul nu vrea nimic. Asta e punctul lui forte. Nu exista o doctrina clara si stabila, practic fiecare filozof sau ganditor a vazut altfel anarhismul, de la feministe ca Emma Goldman pana la pacifisti evrei ca Chomsky sau teroristi care au pus bombe sau au asasinat oameni. Anarhismul este ceea ce vrei tu atata timp cat iti asigura libertatea tie si celorlalti. Pacat ca a degenerat in comunism. Ai putea sa citesti Ernesto Sabato. Acolo este prezentat pe alocuri anarhismul cu bunele si relele lui. Nimic nu a reusit sa stranga la un loc mai multi sfinti si criminali. Nici macar Biserica. Apropo, o tema de dezbatere: Isus – primul anarhist. Iubea libertatea, era pacifist, ura banii si conducerea centralizata.

Comentariile sunt închise.