Dulce ca mierea e glonțul patriei

Anul ăsta s-au împlinit 100 de ani de la începerea Primului Război Mondial. În ţara-mi de baştină, presupun că evenimentul a fost marcat puţin spre deloc, ţinând cont că noi am intrat în război mai târziu, şi când am intrat ne-am luat oricum o bătaie soră cu moartea de la care ne-a salvat victoria aliaţilor. Marea Britanie, în schimb, a cheltuit 50 de milioane de lire din bani publici în onoarea acestei aniversări. Fel de fel de manifestări cultural-artistice s-au petrecut cu această ocazie, de exemplu o mare de maci roşii din ceramică lângă Turnul Londrei , care s-a transformat în atracţie turistică maximă(macii roşii sunt simbolul Războiului Mondial nr 1 pentru britanici; în fiecare an, în jurul datei la care s-a încheiat războiul, cetăţenii se afişează cu broşe în formă de mac roşu. Fondurile câştigate din vânzarea macilor sunt cică folosite în beneficiul veteranilor.) În general, macii şi războiul au fost oriunde vedeai cu ochiul, inclusiv într-o reclamă TV pentru lanţul de supermarketuri Sainsbury’s, din care aflăm că celebrul armistiţiu de Crăciun din primul an al războiului a fost făcut mai dulce cu ciocolată cumpărată de la ei:

Din motive numai de ei ştiute, Sainsbury’s au ales să omită şi continuarea, în care tinerii drăgălaşi care au împărţit ciocolată au continuat după sărbători să se ciopârţească până când au murit aproximativ toţi.

Toată această tevatură m-a umplut de întrebări întrebătoare. După cum urmează:

1.Ce logică are să sărbătoreşti începutul unui război? E că şi cum cineva ar sărbători ziua în care a fost diagnosticat cu cancer.

2. Care e, de fapt, atitudinea faţă de acest măreţ război, în retrospectivă? Mi-e greu să-mi dau seama, ţinând cont că vorbim totuşi de britanici, pentru care gama de emoţii acceptabile socio-cultural e în ton cu vremea, ceva gen 11-17 grade Celsius. Al Doilea Război Mondial are avantajul de a fi uşor transformabil într-o caricatură cu supereroi, în care Bunii i-au bătut pe Răi (chit că avem de-a face cu măturatul complet sub preş al felului în care Bunii erau şi ei nașpa, de exemplu refuzul lor repetat de a ajuta victimele Răilor), dar Primul Război Mondial a fost pur şi simplu o tâmpenie, nu? Eu cel puţin aşa am înţeles din documentarul istoric de mare angajament Blackadder Goes Forth, mult-iubit în UK. O mulţime de oameni au murit pe capete în timp ce liderii politici care au cauzat tărăboiul au supravieţuit bine-mersi (feldmareşalul Haig, supranumit Măcelarul de pe Somme, a apucat să fie şeful Clubului Regal de Golf după război, zice Wikipedia.) Pare-se că viziunea generală în Marea Britanie despre WWI e condensată în expresia “lions led by donkeys”, pe care am văzut-o menționată des: soldaţi bravi conduşi de nişte snobi care habar n-aveau pe ce lume se află.

Asta mă aduce însă la o chestie care nu mai are neapărat legătură cu Marea Britanie și care m-a făcut întotdeauna să mă simt aiurea și antisocială, încă de când eram mică şi abia înţelegeam ce ni se bagă în cap despre trupele româneşti neînfricate care au făcut şi-au dres în X şi Y război. N-am reușit niciodată să înțeleg glorificarea nemăsurată care se aplică victimelor războaielor. Din punctul meu de vedere, conceptele de eroism şi sacrificiu presupun o alegere conştientă, or, în general oamenii nu se duc la război de bunăvoie (dintr-un documentar tv, am aflat povestea unui băiat de 17 ani împuşcat pentru dezertare, ai cărui părinţi au primit o scrisoare foarte politicoasă anunţându-i de eveniment. Ori suntem englezi ori nu mai suntem.) Pe urmă, chiar şi în cazul soldaţilor voluntari- câţi dintre ei înţelegeau pe bune în ce se băgau, sau măcar pentru ce naiba se luptă? Justificarea morală era acceptarea necondiţionată a ceea ce-ţi dictează patria, chiar dacă patria te minte (propaganda de război nu e cunoscută pentru acurateţe în nici o ţară din lume). Acu, nu mă înțelegeți greșit, nu sunt Gandhi și nici pogorâtă din Rai, și n-aș avea pretenția să arunce nimeni cu flori când îți intră cineva cu toporul în casă. Dar de ce îți intră cu toporul în casă de la bun început, oare pentru că l-a spălat cineva pe creier că asta e bine pentru patria lui? Însăși ideea asta că e eroic să mori pentru țară garantează că vor fi mereu alții și alții care să ia toporul în mână, și existența altor și altor războaie.

Și, să nu ne facem iluzii: nu e vorba atât de răsplătirea eroilor cu iluzii de mărire (care dacă au dat ortul popii oricum nu se mai pot bucura de ele), cât de pedepsirea celorlalți, ăia care nu dovedesc acest curaj supraomenesc de a se arunca în mașina de tocat carne cu capul înainte când le ordonă un iubit conducător sau altul. Tot punând accentul pe cât de bravi sunt ăia care au murit, ne asigurăm că se vor găsi la nevoie suficienți indivizi cu orgoliu care să nu vrea să pară lași. Întâmplător, citeam zilele astea o carte despre istoria isteriei ca boală, în general considerată specific femeiască, și nu mă așteptam să dau și de chestii despre WWI, dar iată că am dat: pare-se că soldații cu stres posttraumatic ai Marelui Război au fost prima generație de bărbați cărora li s-a aplicat pe scară largă diagnosticul de isterie, ipohondrie și alte chestii neonorabile, care să-i facă să lase fițele și să-și miște fundurile înapoi pe front cât mai repede, rușinați (dacă tot nu voiau, erau uneori torturați cu așa-zisele tratamente psihiatrice ale vremii, în special electroșocuri). Pentru că, nu-i așa, e semn clar de slăbiciune și boală psihică să nu-ți pice bine când cineva explodează în bucăți lângă tine. După război, supraviețuitorii care aveau „doar” traume psihice au fost excluși de la plata pensiilor de război, cică. Sigur, sângele vărsat, sacrificiu demn și nobil, etc.

Eh, dar ce știu eu? N-am fost niciodată contemporană și în context de coprezență cu nici un război, slavă Monstrului Spaghetă Zburător, ba nici măcar părinții mei. Tot ce știu despre războiul ăsta am aflat din cartea cu Prima noapte de război, a cărei primă jumătate e atât de proastă încât am ales întotdeauna să ignor că există. Lasă că la o adică, dacă e musai și ne invadează Putin, ne apără Lucian Mândruță. Nu așa a zis? Toți care sunteți bărbați săriți cu arma în mână, cu el în frunte? Parcă așa a zis. Păcat că Regatul Unit n-are un Lucian Mândruță.

 

7 gânduri despre “Dulce ca mierea e glonțul patriei

  1. despre absurditatea razboiului, propaganda si alte alea poti sa incerci „nimic nou pe frontul de vest” sau „trei camarazi” (cred, p-asta n-am citit-o)- erich maria remarque (ww1) sau cartile lui sven hassel, oricare din ele (ww2), fara eroisme si cicolata, doar moarte, paduchi, bombe, tortura, moarte si de la capat.

    1. Multumesc de recomandari!
      Remarque si Hassel au luptat de partea invinsilor, oricum. Deci nu sunt eroi sau demni de simpatie in perceptia generala, sunt „aia rai”. :))

      1. hm, da. nu m-am gandit (si) la acest aspect.
        chestia asta cu „aia rai” si „aia buni” e……… sper ca nu-s patetica sau….., e prea tarziu si nu gasesc cuvantul, genul de persoana ca spune lucruri evidente.
        deci treaba asta nu e niciodata alba sau neagra. tocmai am terminat de vazut un episod dintr-un serial politist in care unul din personajele principale „bune” (o ea), care acu’ mai multe episoade fusese pe punctul de a fi omorata de unu’, se duce la puscarie sa-i spuna aluia ca nu-si dorise ca el sa fie condamnat la moarte. tipu’ era criminal cu sange rece, omorase o gramada, renuntase la proces, blabla. ala accepta sa vorbeasca cu ea pentru ca era singura care dorise sa-l vada. nimeni, prieteni, familie (chiar si criminalii pot avea familie si/sau prieteni/cunostinte), nu venise, nu-l sunase, etc. si o roaga sa ramana la executie, sa nu moara singur.
        adica tipul e chiar „rau”, din orice parte ai privi situatia, dar totusi e un om, cu aceeasi ultima dorinta ca si un om „bun”, sa nu moara singur. serialul oricum prezinta „rai” care in general fac tot felul de tampenii din cauza stricaciunilor produse in capul lor de traume din trecut. mai baga si cate o faza d-asta………….. puii mei, risc sa ajung sa prefer chestii clare, alb sau negru. din pacate, sau din fericire, nimic nu e niciodata alb sau negru.

      1. hm, da.🙂 si eu am probleme d-astea. ca nu poti sa zici ca ti-a placut o carte cu un subiect care te-a lasat cu sufletul si/sau mintea tzandari. „apreciat” ar fi oare un termen potrivit?🙂 mie mi se pare totusi prea rece si sec.

Comentariile sunt închise.