O zi la vot, așa cum a fost

Săptămâna asta în Londra a fost cald și soare ca vara (ca vara londoneză, adică vreo 20j de grade), am dat inclusiv o fugă până la mare. Bineînțeles că fix în ziua mirificei votări prezidențiale românești s-a stricat căruța și-a început să plouă. Cred că v-am mai zis că în Anglia duminicile și sărbătorile sunt zile fără transport în comun, decretate oficial pentru jucat Monopoly acasă sau tras hamsterul de coadă, așa că bineînțeles că fix azi au fost și lucrări la transporturi și s-au anulat toate trenurile spre centru. Dar am zis că mă duc, hai să mă duc. Nu spun cu cine votez, votul e secret, da?

Sunt trei secții de votare mari și late în Londra, una în nord, prin Wembley, una în centru, la Institutul Cultural Român, și una nițeluș mai spre vest, la consulat, în South Kensington. Cea mai apropiată de mine e cea din urmă (ceea ce nu înseamnă că nu e tot departe. În Londra oricare două puncte sunt departe unul de celălalt, o lege a relativității spațiului care se aplică numai aici). Astea trei sunt locurile de votare clasice, și tot astea fuseră și cu alte ocazii, inclusiv în împrejurări similare acum cinci ani, servind o populație românească suficient de mare că nu poți azvârli un frisbi nicăieri în Londra fără să lovești un român, plus împrejurimile, cea mai apropiată secție din alt oraș aflându-se la 130 kilometri distanță în Portsmouth. Ținând cont de acești parametri și de faptul că la prezidențiale se trezesc din letargie, de obicei, cei mai mulți alegători, foarte de mirare a fost, și pentru autorități și pentru cetățenii de rând, că s-a lăsat cu aglomerație. Într-adevăr, șocant, surprinzător, senzațional, în direct, indirect și în reluare. Era imposibil să prevadă cineva această situație din timp, nu-i așa? Adică, nu e ca și cum lista ar fi fost făcută publică de luni de zile sau ceva de genul ăsta. (Ba da, a fost.) Mă întreb dacă se aștepta cineva ca secțiile de votare și personalul lor să se înmulțească miraculos ca pâinile și peștii lui Isus, altfel nu-mi explic de ce revolta publică și de presă cauzată de cozile de la vot a început abia după-amiază în ziua votului.

Am plecat așadar din Kingston pe la prânz, într-un grup vesel, într-o mașină. Am ajuns la consulat pe la unu, v-am zis că eram aproape: o oră distanță cu mașina în Londra este practic vizavi, o aruncătură de băț. În drum spre locul faptei, am zărit un steag românesc fluturând dintr-un SUV, semn că mergem în direcția corectă. La fața locului, ne-a întâmpinat această priveliște:

10624576_10205487640777589_8183003069895401834_n

De fapt, ce se vede în poză e cam jumătate din coadă, că restul nu încăpea. Am rugat un englezoi între două vârste, cu un aer elegant, să ne facă și nouă o poză cu coada în fundal pe partea cealaltă a drumului, o imagine eroică a spiritului civic. „Hai că vă fac”, zice englezul cu accent de BBC. „Auzi, se dă cumva mâncare gratis acolo?”

Bine măcar că stătuse ploaia. Ne-am pus la coadă, râzând și vorbind tare ca niște oameni beți, altfel perspectiva de a sta în picioare ca să punem o amărâtă de ștampilă era insuportabilă. „Vorba vine, eu cu cine votez? Că nu m-am hotărât.” „Mai ai vreo 45 de minute să te hotărăști până intrăm.”  „Aș vrea să votez cu Macovei, dar nu cred c-o mai votează nimeni.” „Și noi votăm cu Macovei!” zic niște tineri din fața noastră (unul dintre ei cu o insignă pe care scrie SALVAȚI ROȘIA MONTANĂ). „Păi așa mai merge, pot și eu să votez!” Eu una nu zic nimic, votul e secret. Plus că îmi distrage atenția o nevoie crescândă de a merge la vece. 45 de minute zici?

După o oră, suntem tot la coadă, care a crescut în spatele nostru încă pe-atât. Văd un nene cu o haină de ploaie în culorile tricolorului, deci suntem tot unde trebuie. Oamenii care tot vin își fac mai întâi, ca și noi, selfie-uri cu coada în spate. Undeva la o intersecție, două mașini își taie calea. Șoferii se înjură, în românește, suntem tot unde trebuie. „Mă întreb dacă e la fel și la celelalte secții din Londra.” ” A, mai erau și alte secții în Londra?” Cineva se teme că Ponta ar putea ieși președinte din turul întâi. Eu mă întreb dacă există un vece în consulat și dacă da, dacă aș putea da o fugă înainte să progresez la coadă. Apoi îmi dau seama că probabil e o coadă și pentru vece. Arunc un ochi pe Feisbuc via telefon, trăiască tehnologia modernă. Lumea din țară plânge deja de mila diasporei oropsite.

După două ore, la 2 pm, am ajuns aproape de intrarea în clădirea propriu-zisă. Acolo s-a format o coadă paralelă mai mititică, oameni care se bagă în față din direcția ailaltă, pentru că sunt însoțiți de copii: în cărucioare, în brațe, ținuți de mână. Niște paznici ezită dacă să aprobe sau nu această situație. „E lipsă de respect așa ceva! Noi stăm la coadă!” strigă cineva fără copil din spatele meu. Prietenul ei e jenat și încearcă s-o facă să tacă, dar bombăne totuși: „Nu puteau să-i lase acasă?” Noi ne întrebăm dacă avem de unde să răpim un copil-doi pentru turul al doilea. Până la urmă familiștii intră, totuși, în față. O femeie încearcă să se alăture lor pe motiv că vine de la mare distanță și are tren înapoi la ora patru. „Și noi am venit de la mare distanță!” strigă coada regulamentară. Un cetățean pe la vreo 50 de ani pune la punct o fată care aleargă înăuntru să ducă buletinul unei prietene: „Să fie clar că te duci și te-ntorci! Vreau să te văd cum ieși! Noi suntem aici de trei ore!”

Iese un băiat cu un aer fragil și speriat ca un pui de căprioară, care începe să ne împartă formularele pentru Declarația pe proprie răspundere că nu mai votăm și altundeva (dar nu și pixuri). Lumea încearcă să scrie pe genunchi, pe gard,  cine are un pix? Băiatul ne instruiește să nu le semnăm încă, ceea ce provoacă confuzie în rândul unor cetățeni: „Cum, le dăm, așa, nesemnate? Eu n-o dau dacă nu semnez!” „Cred că vor să le semnăm în fața lor”, zic eu, împăciuitoare. Zăresc o poză cu Arsenie Boca în portofelul unei doamne care-și caută buletinul. În sfârșit, intrăm, tocmai la țanc, căci reușesc din ce în ce mai greu să nu fac pipi pe mine. Intrarea e o ușă foarte îngustă cu detector de metale care e simultan și ieșirea, așa că oamenii se înghesuie în ambele direcții. Băiatul speriat ca o căprioară explică unui grup dezorientat și fără Declarație, care s-a băgat în față la coadă, ce trebuie să facă. Eu am completat Declarația afară pe gard, așa că o semnez, primesc ștampila și buletinul de vot, după două ore și jumătate de așteptare. „Auzi, Nadia, eu cu cine votez?” mi se șuieră de lângă mine. Eu nu zic nimic, votul e secret. Eu și votul meu secret ezităm nițel în cabină. Hârtia buletinului de vot secret e așa de subțire că ștampila se imprimă și pe partea cealaltă.

Când ieșim, coada a crescut și mai mult, și se întinde acum pe o stradă întreagă, între două intersecții. Succesuri, cetățeni, ce pot să vă zic, v-ați trezit la spartul târgului. E aproape ora patru, mă grăbesc spre casă ca să pot face pipi, în sfârșit. Între timp, presa și Internetul ne-au făcut eroi și ne iubește și îi inspirăm motivațional. Cum altfel, din moment ce sunt convinși că diaspora „tânără”,”activă”, votează „corect”, „cum trebuie”, până la unul? Să apărăm drepturile alor noștri!

În turul doi, vom fi iarăși ce am fost și mai mult decât atât.

7 gânduri despre “O zi la vot, așa cum a fost

  1. Eu suntcetatean responsabil deobicei.Dar daca-mi venea sa fac pipi cu doua ore inainte de a vota, nu mai votam. Felicitari , ai fost tare !

Comentariile sunt închise.