Wiki wormhole

Amigara
Imagine dintr-o manga tematică, adică montană și macabră, pe care v-o recomand entuziast.

Mi se întâmplă foarte des să caut ceva pe Wikipedia cu un scop anume și să ajung, din link în link, să citesc ore în șir despre cu totul altceva, căpătând un volum de cunoștințe nebănuite și inutile despre subiecte despre care nici măcar n-aveam habar că mă interesează. Treaba asta se întâmplă în special pentru că mi-e foarte greu să mă concentrez și deseori trag de timp în felul ăsta când ar trebui de fapt să muncesc- procrastinare cred că se numește. (Când am auzit prima oară cuvântul ăsta eram, nu știu de ce, ferm convinsă că e ceva extrem de obscen, un fetiș exotic, posibil implicând materii fecale). Pirați, pionieri ai aviației, boli rare, revolte rasiste în America post-Război Civil, pictorițe de curte de acum 300 ani și felul în care și-au croit drum în viață într-o lume a bărbaților, animale caraghioase care arată ca și cum cineva ar fi amestecat alte animale într-un mixer, evadări din coloniile penale australiene în secolul nouăsprezece, în fine, spuneți-mi doar ce v-ar interesa și încep să recit.

După această metodă am ajuns cumva să citesc despre expediții pe Everest, genul de chestie care s-ar găsi foarte jos pe o listă de interese bănuibile la Nadia: sunt groaznic de leneșă, anxioasă, friguroasă, mi-e frică de înălțimi, urăsc orice fel de efort fizic sau pericol și nici după natură nu mă înnebunesc; am urcat pe munte numai pe trasee mititele și ușoare (de pildă Poiana Izvoarelor), dar chiar și atunci m-am oprit din cinci în cinci minute să-mi leg șiretul și m-am văicărit din trei în trei că vreau la WC și că mi-e dor de civilizație. Pe scurt, o să fiu alpinistă când mi-oi vedea ceafa fără oglindă. În general, conceptul de a te cățăra pe brânci pe un munte unde șansele să crăpi sunt foarte mari și unde suferi de frig, foame, nesomn și trebuie să faci pipi în sticlă, doar ca să ajungi pe vârf și să stai acolo cinci minute, și să mai plătești și o căruță de bani pentru asta, mi se pare greu de înțeles (cu excepția primelor expediții, poate, care au avut valoare științifică, fie că intenționau sau nu), la fel de greu de înțeles ca un cetățean care și-ar bate singur cuie în tălpi, și aș cataloga-o drept genul de excentricitate pe care o au mai mult oamenii cărora li s-a urât cu binele. Și totuși, iată-mă, câteva ore mai târziu, am citit zeci de articole despre Everest, am văzut un documentar și mi-am cumpărat și o carte pentru Kindle pe aceeași temă.

Carevasăzică Everestul, cu toată scufia lui de gheață, e fix la fel de reprezentativ pentru specia umană ca orice alt loc de pe planetă. Avem profesioniști atât de dedicați unei ocupații aparent ilogice și inutile încât par complet țicniți, avem turiști bogătani- alpiniști amatori care vor să se simtă hardcore (dintr-un articol aflăm despre un american care s-a suit cu bicicleta până în vârf, culmea hipsterimii pseudosportive), avem localnici care le cară bagajele și le fixează frânghii ca să iasă din sărăcie, dar sunt plătiți firimituri în comparație cu ghizii vestici,  avem companii de ghizi celebre care costă bani grei și îi dădăcesc pe incompetenții bogați până în vârf, și companii dubioase care îți dau doar permisul de trecere și un cort la poalele muntelui contra unor sume derizorii, avem un munte de gunoaie lăsat de vizitatori- un microcosmos capitalist modern.  Avem poveşti adevărate mai ciudate decât ficţiunea, de exemplu un băiat care s-a gândit, în perioada interbelică, să urce muntele de dragul lui Isus, cu ajutorul unui avion pe care să-l izbească de munte cât mai sus şi de acolo să pornească pe jos. Singurul impediment era că nu mai pilotase şi nici nu mai urcase pe munte până atunci. Presupun că planul lui măreţ şi bine pus la punct, arăta cam în felul următor pus pe hârtie:

the plan of maurice

Eroul nostru s-a antrenat pe deluşoarele din Districtul Lacurilor, Anglia (unde cel mai înalt vârf n-are nici 1000 m), şi-a cumpărat un avion la mâna a doua, marca Molie de Etnie Romă, şi a reuşit totuşi să piloteze cu chiu cu vai până în India, de unde s-a strecurat pe munte deghizat în călugăr budist (pentru că n-avea permis de urcare) şi apoi s-a căţărat până la 7000 m înainte să-şi dea obştescul sfârşit- un Ed Wood al expediţiilor pe Everest, presupun că Isus a fost impresionat cât de cât. Am găsit inclusiv relatări despre un român acuzat că și-a bătut nevasta în expediție și a furat dozele de oxigen ale altor cățărători, iată, românii sunt pretutindeni, inclusiv la 8000 m înălțime, și nici acolo nu ne ajută să ne îmbunătățim imaginea națională.

Vârful Everestului e plin de alpiniști care au murit pe drum, în general la coborâre, înghețați sau altminteri doborâți de altitudine și de aerul rarefiat, și care au rămas acolo pe vecie, pentru că efortul și riscul de a recupera un cadavru de la o asemenea înălțime ar fi fost prea de tot. De fapt, inclusiv efortul de a recupera un om încă viu de acolo e, de multe ori, considerat prea de tot: în 2006, un englezoi care era în expediție de capul lui a degerat pe drum, și vreo 40 de oameni s-au grăbit să urce pe lângă el spre vârful mult-dorit fără măcar să anunțe prin radio existența lui (la coborâre, câțiva s-au străduit să-l ajute, dar el era deja bocnă). Dacă ești mai sus de 8000 m și nu te mai ții pe picioare, e foarte posibil să fii lăsat acolo, nu doar pentru că majoritatea oamenilor nu sunt altruiști și eroici, și fiecare vrea să ajungă el în vârf, că pentru asta a cheltuit atâția bani, și în siguranță jos, că doar o viață are, sau să-i ajute doar pe prietenii lui, doar pe clienții lui etc., -ci și pentru că nici măcar cetățeni extrem de altruiști și eroici n-ar avea forță și aer să te care pe brațe până jos.

Așa că rămâi acolo, mumificat de frig, în echipament de plastic colorat țipător și nebiodegradabil, fix în poziția în care ai murit, din om devii un indicator geografic pe traseu. Iar lumea care continuă să urce pe munte an de an o să știe că ești acolo încă dinainte să te vadă, or să treacă pe lângă tine, și poate o să le pară rău pentru tine un moment, poate o să le fie frică pentru ei înșiși și-or să se uite în altă direcție, dar mai presus de orice o să fii parte din peisaj, ca orice peșteră, creastă, prăpastie, moț din rocă. La coborâre se vor bucura că au cucerit Everestul- Cizme Verzi sau alt cadavru cu echipament colorat rămân doar un detaliu în această poveste de succes, motivațională, bună de materie primă pentru un TED talk sau pentru o carte: „Urmează-ți visul! Nu te opri! Poți realiza orice îți propui!” Asta în cazul în care nu se împiedică și ei pe drum, și devin și ei una cu muntele pentru totdeauna. Mi se pare absurd, fascinant și sinistru, ca un episod din Zona Crepusculară, o realitate paralelă ale cărei reguli sunt totuși în oglindă cu așa-zisa civilizație normală, că doar nu e un lucru rar întâlnit să calce lumea pe cadavre ca să ajungă în vârf, metaforic vorbind, doar că nu se prea practică la propriu, și regulile politeții te îndeamnă oricum să pui cadavrele respective într-un loc mai ferit.

Mă întreb cum o fi să fii acolo și să vezi îndepărtându-se cetățeni care au trecut pe lângă tine și n-au putut să te ajute, auzi doar vântul, zăpadă în jus, știi că nu mai e nici o șansă și o să rămâi acolo până la Dezghețul Final al planetei, oare ce-ți trece prin cap? Probabil nu-ți mai trece nimic prin cap, înțeleg că la mare altitudine creierele nu mai funcționează cum trebuie. Pe de altă parte, dacă vrei un deces memorabil, e greu să reușești ceva mai memorabil de atât: dacă totuși specia umană dispare înainte de Dezghețul Final și ne vor vizita niște extratereștri inteligenți (probabil într-o expediție curajoasă de explorare științifică plină de pericole), vor ajunge la concluzia că homo sapiens sapiens migra des la altitudini extreme din motive necunoscute. Poate chiar ne vor boteza specia ceva gen Montanex Montanorum. Și de aia se duc oamenii acolo, să fie memorabili, nu?

Așa, ceva vesel, ca de Halouin. (Mi-am făcut și lanternă din dovleac.)

2 gânduri despre “Wiki wormhole

Comentariile sunt închise.