Școala, iată Iadul

Din ciclul: e prima săptămână din anul școlar, și toată lumea e noooostaaalgică

În mod normal, ar fi trebuit să-mi placă școala din cale-afară. Mi-a plăcut dintotdeauna să citesc și să învăț chestii, fără să mă laud (pentru că nu mi se pare de laudă, ținând cont câte castane în cap și „huo, tocilaro” mi-a adus). Am fost întotdeauna „book smart” fără prea mare efort, mulțumită memoriei mele tâmpite care mă face să îmi amintesc la perfecție versurile unui cântec pe care l-am auzit o singură dată, dar să nu-mi pot aminti nici de frică unde mi-am pus cheile. Aveam note mari fără să-mi bat capul. Dar mai erau niște mici obstacole în calea bucuriei mele intelectuale, și anume:

  1. La școală mai erau și alți elevi, despre care am mai tot scris, și
  2. La școală mai erau și profesori.

Dintr-a cincea până într-a opta, profesor de mate mi-a fost un nene care pe vremuri, spun zvonurile, fusese subdirector în școala noastră (cu clasele 1-12), până când a fost degradat la simplu profesor de liceu și apoi doar de gimnaziu din motive care vor deveni evidente pe parcursul poveștii noastre. Nu pot verifica aceste informații, că s-au petrecut înaintea erei mele. Ce pot să vă spun sigur: domnul profesor era un alcoolic violent. Povestea lui don’ profesor, zis Dl D (care ne-a amenințat deschis, la oră, că ne rupe el oasele până apucăm noi să căpătăm ajutor de la părinți, inspectorat, poliție sau Dumnezeu din ceruri) e un fel de laitmotiv în viața Nadiei, în sensul că o tot spun din când în când la intervale fixe, nu pentru că ar fi povestea mea preferată de spus la gura sobei sau pe Feisbuc, ci pentru că are un loc aparte printre marile coșmaruri ale vieții mele, în care e prezentă destul de des premisa că am iarăși 12 ani și trebuie să mă duc la școală. Nu cred că o să uit sau o să încetez vreodată să vorbesc despre asta, în afara cazului în care mă lovește demența senilă. E posibil s-o mai fi scris și pe-aici, așa că dacă o știți deja, puteți să săriți articolul ăsta. 

Dl D era un om uscățiv, cu riduri adânci, cu părul complet alb, care când era îmbrăcat în costum și oarecum treaz arăta ca un domn distins și elegant. Era destul de ușor să-ți dai seama când dl D a luat ceva la bord (adică, în majoritatea timpului), pentru că nu prea îi plăcea să stea la catedră, așa că în afara momentelor când era nevoit să scrie pe tablă, se așeza, în general, în ultima bancă de pe rândul din mijloc. Nadia stătea fix în fața lui (probabil mulțumită ghinionului ei legendar), așa că avea parte din belșug de parfumul alcoolizat al respirației dlui D. Nici măcar în vremurile alea de fragedă tinerețe abstinentă nu era o aromă pe care s-o pot confunda cu altceva. Din când în când lovea cu pumnul în bancă, și atunci tot rândul se zgâlțâia. Când dl D zbiera, îi zbiera Nadiei fix în ureche. După ce zbiera sau trosnea pupitrul, liniștea mormântală (care domnea întotdeauna la ora lui) devenea zdrobitoare, ca un gaz otrăvitor. Eu simțeam că nu-mi intră suficient aer în plămâni, dar mi-era frică să respir mai intens. Îmi auzeam bătăile inimii, și mă întrebam dacă dl D le aude și el și o să le interpreteze drept gălăgie, și o să-mi fărâme șira spinării. Dacă întorceam capul, primul lucru pe care îmi picau ochii erau smocurile de păr care atârnau din nasul dlui D.

Ora de matematică se desfășura în felul următor: dl D ne preda ceva (se descurca destul de ok, când nu era foarte băut- în special la geometrie), după care se așeza în locul lui obișnuit și începea să întrebe clasa cine și-a făcut tema pentru lecția de data trecută. Să recunoști asta în prezența dlui D însemna să te expui situației riscante în care să fii scos la tablă și să te încurci pe undeva, așa că, în lipsă de voluntari, dl D striga catalogul. Cutare, ți-ai făcut tema? Nu, don profesor. Stai jos, nota 2. Cutărescu, ți-ai făcut tema? Nu, don profesor. Stai jos, nota 2. Și tot așa, până când dl D rămânea cu un șir complet de doiuri- încă unul- pe care nu-l trecea în catalog, pentru că ar fi însemnat să ne pice pe toți. Apoi alegea el un nefericit la nimereală.

Prima reacție când dl D îți striga numele era una de negare. Nu se poate, sigur n-a zis numele meu. Am auzit greșit. Am auzit greșit, nu-i așa? Dă Doamne. Dă Doamne, te rog, o să-mi fac toate temele, o să fiu cuminte, o să o ascult pe mama, o să spăl farfuria după ce mănânc. O să culeg un pisoi puchinos de pe stradă. Dar nu, numele tău, iată, rostit încă o dată. Așa că te ridici, șovăielnic, și te duci spre tablă cu încetinitorul, tot sperând că profesorul o să se răzgândească. Dar nu se răzgândește, și nu vrei să-l enervezi făcându-l să repete de prea multe ori, nu? Așa că îți încredințezi soarta lui Dumnezeu sau Satanei, după caz.

Cu atâta teroare în aer, e de mirare când te gândești că faptele de arme concrete ale dlui D în generația mea au fost, de fapt, destul de puține- dar cu toții îi cunoșteam reputația, care includea zvonuri despre elevi băgați în spital. O dată, dl D s-a enervat în așa hal că s-a repezit ca un fulger de la locul lui din ultima bancă și a lovit cu pumnul în tablă, care era din sticlă, și era și-așa spartă și vai mama ei, și a zăngănit amenințător, parcă gata să se prăvălească peste nefericita elevă care era acolo și îl supărase. Fata a început instant să plângă, dl D i-a recomandat să nu pișe ochii. Cât despre restul clasei, ai fi putut auzi un purice dansând. Singura ocazie când l-am văzut pe dl D lovind direct un elev a avut-o drept una din ținte, surpriză, pe Nadia (v-am zis că sunt norocoasă, da?). Sub impresia că Nadia și colega ei de bancă vorbeau (probabil un simptom de delirium tremens, căci nici un elev n-ar fi îndrăznit să scoată nici măcar un scâncet fără autorizația profului), dl D mi-a ars mie un capac de am văzut stele verzi, iar colegei o palmă. Ceva mai încolo, dl D a atins apogeul talentului său când s-a închis în cancelaria lui separată cu un elev pe care l-a bătut în stilul denumit popular ca la fasole, eveniment care a ajuns și în ziare, dar atunci eu deja nu mai eram eleva lui. Atât. Doar atât? Puțin, nu? În rest, dl D se rezuma la comentarii verbale cu limbaj elegant (către o fetiță cu fustă scurtă: ce-ai venit, fă, să-mi arăți cracii?) și rostite pe un ton nițeluș mai ridicat.

A, nu v-am zis că dl D avea cancelarie separată? Ceilalți profesori se temeau de el la fel de mult ca noi, așa că au hotărât de comun acord să îi ofere un spațiu separat, numai al lui, într-un fost laborator. În rest, nu îl deranja nimeni- din când în când problema D era adusă în consiliul profesoral, dar apoi aflam că profii votaseră să îl mențină în funcție. Zvonurile (iar zvonurile, iar) erau că dl D are rude în Senat, sau altă pilă sus-pusă care îl menține pe linia de plutire. Nici părinții nu erau din cale-afară de îngrijorați. Prima dată când cineva a propus o petiție împotriva dlui D, inclusiv maică-mea a zis ceva de genul „nu, nu, dl D e foarte bun, copiii sunt leneși” (eu îmi frângeam mâinile acasă, „mamă, e un psihopat”). După ce proful a trosnit-o pe fie-sa, mama și-a mai schimbat părerea, dar atunci ne apropiam deja de absolvire și nimeni nu mai voia să facă valuri. Așa că familia mea m-a sfătuit, în schimb, să fiu mereu cu ochii pe ușă și să fug din clasă dacă văd că dl D e mai nervos ca de obicei (dar cum naiba măsori gradul de nervozitate?) Unii părinți s-au enervat într-adevăr, dar din alte motive: dl D era cunoscut drept incoruptibil, nu accepta să-ți treacă progenitura habarnistă pentru o sticlă de whisky. Într-o zi de iarnă, tatăl unui repetent care încercase în prealabil metoda whisky cadou l-a încolțit pe dl D și i-a strâmbat manual falca în mod permanent, informație pe care am primit-o chiar de la dl D când a revenit din sejurul spitalicesc necesar (diriga ne spusese că a căzut pe gheață), și pe care ne-a oferit-o cu un rânjet de satisfacție că plodul agresorului tot repetent rămâne. Cele câteva săptămâni în care matematica ne-a fost predată de un suplinitor drăguț au fost cele mai fericite din cariera mea de elevă.

De bine, de rău, mi-am luat soarta în propriile mâini și am început să chiulesc. În clasa a șaptea și a opta a plouat cu scutiri false, unele obținute cu pachetul de cafea de la medicul de familie, altele pur și simplu bilete semnate de mama, care, probabil regretând amarnic că nu m-a crezut de la început, m-a susținut total în chiulangeală. Ca să nu bată la ochi că lipsesc doar la mate, chiuleam zile întregi, despre care îmi amintesc doar că le-am petrecut în principal uitându-mă la televizor.  Când a venit vremea pentru examenul de capacitate, cunoștințele mele de matematică erau sublime, dar lipseau cu desăvârșire. Nadia, elevă de zece, a luat pe brânci un șapte la proba de mate, mai mult din greșeală (memoria mea științifico-fantastică m-a ajutat din nou). La liceu, am scăpat definitiv de dl D (deși eram în aceeași instituție, dar el nu preda la liceu) și-am ajuns la o clasă de mate-info unde mi-am petrecut primul trimestru bâjbâind pentru prima dată printre chestii pe care ar fi trebuit să le știu de trei-patru ani, cum ar fi teorema catetei.

Sigur, pt că dl D era tot acolo, mai auzeam din când în când alte bârfe despre el, de exemplu că începuse să poarte pantofi de damă, lucru pe care recunosc că nu l-am văzut cu ochii mei. Cine mai știe ce face un om când bea? Apoi am absolvit liceul, și dl D era tot acolo, și cel mai probabil a ieșit la pensie din postul ăla călduț. Cândva anul ăsta, mama s-a întâlnit cu el prin cartier, iar dl D i-a zis că își amintește de mine și că nu se miră că am ajuns în Anglia, am fost mereu o elevă promițătoare.

10 gânduri despre “Școala, iată Iadul

  1. Si totusi tu ai facut liceul intr-o perioada cand violenta nu mai era ceva obisnuit. Ceva mai inainte era si mai rau.Profesorul de geografie ma pocnea dupa ceafa la fiecare ora cu un atlas geografic cartonat, doar pentru ca eu nu aveam unul.De fapt aveam, doar ca nu-mi incapea in geanta de scoala iar eu mergeam zilnic trei km pe jos pana la liceu, mi-ar fi fost destul de incomod.Poate si din aceasta cauza geografia este o mare pata alba in mintea mea.Si ca sa nu fiu exmatriculat, am plantat impreuna cu alti 5 „derbedei” cam 30 de molizi in curtea liceului, intr-un pamant mai mult pietris.Si asta nu era cel mai rau lucru, noi, baietii, eram obisnuiti cu violenta, dar au fost colege lovite cu capul de tabla doar pentru ca nu stiau/nu le placea matematica sau fizica.Ele avand atunci 15, 16, 17 ani, iar aceasta umilinta se petrecea in fata unei intregi clase.Si poate pare greu de crezut, dar erau unii carora li se parea chiar amuzant.

    1. Da, ai dreptate. Dl D al meu era un caz aparte, n-am mai avut alti profesori violenti. Dar nu l-a tras nimeni la raspundere pentru ca mentalitatile vechi erau tot acolo, si multi oameni probabil se gandeau ca las’ca-i bine, asa ne educa. Sau poate chiar avea o pila la Senat.
      Nici nu stiu ce sa zic despre ce povestesti tu, e oribil si imi pare rau ca a trebuit sa treci prin asta. Cand te gandesti ca exista oameni care vor sa aduca inapoi „disciplina de pe vremuri”…

  2. Evolutia tehnica nu aduce si evolutie spirituala.Poate gresesc, dar uneori imi pare ca spiritual involuam.Repet , poate gresesc.Sper sa gresesc.

  3. Si fara legatura cu subiectul:
    intr-un film, doi americani ajung in Roma.primul se mira:
    doamne, ce de pietre.
    sunt ruine, spune celalalt.
    ce italieni idioti.sa construiasca atatea ruine!
    Maine plec la Roma.Am retinut ca trebuie sa eviti Roma in august si (daca poti)- hotii de buzunare. Si cum foartye elegant s-a exprimat autorul cartii: evitati femeile cu fuste lungi, colorate, cu copii in brate, insotite de multi copii mici, care-ti cer diverse informatii, scrise deobicei pe un carton.

  4. O carte despre obiectivele turistice din Roma. „top 10 Roma- ghiduri turistice vizuale.Nu este chiar carte, m-am exprimat gresit.Este un ghid pentru cei care habar nu au de Italia in general si de Roma in special.Scrie acolo chiar si ce bacsis trebuie dat la taxi, restaurant, etc.Dar si ce autobuze trebuie evitate”‘traseul hotilor”, unde sa nu platesti cu cardul.Cel ce a scris ghidul nu pare deloc patimas, pare ca ce spune stie destul de bine.

    1. Da, ma rog, nu ma innebunesc dupa sfaturi de prevenire a infractiunilor, poate pentru ca mie mi s-a dat in cap in fata propriei locuinte si mi-am petrecut destul timp de atunci ascultand diversi cum imi explica de ce eu am fost de fapt de vina. Nu ma entuziasmeaza deloc directia in care o ia discutia, vrei sa mai vorbim despre profesori?

    1. Bautura e o scuza, cred. Ma foarte indoiesc ca dl D ar fi fost un om bun si bland daca nu era alcoolic, doar ca probabil s-ar fi controlat mai bine in public si si-ar fi batut „doar” nevasta, sa zicem.

Comentariile sunt închise.