Travemunde, Rostock

DSCN5231

Travemunde e un port și stațiune la Marea Baltică, la mică distanță de Lubeck. M-am dus și pe-acolo pentru că nu ratez niciodată o oportunitate de a merge la mare, în ciuda faptului că nu știu să înot și că mă plictisește cumplit să mă prăjesc la soare. Ce vreau eu e să mă bălăcesc cu picioarele la marginea apei și să țopăi ca un cangur, ceea ce-mi atrage ridicări din sprânceană din partea altor cetățeni, dar asta nu e nimic nou pentru mine. Și iată că am țopăit pe malul unei mări noi.

Ca să stai pe plajă în Travemunde, trebuie să plătești o taxă, chestie care nu prea mi-a bucurat corazonul, pur și simplu pentru că din principiu nu sunt de acord să îngrădești nisipul și marea. Ce-i drept, era o plajă drăguță, cu nisip curat și moale. Apa era limpede, nu prea rece. Și plină de meduze, mai multe meduze și mai mari decât am văzut până acum. Neveninoase, am înțeles.

La Marea Baltică e vântos de numa-numa, așa că oamenii nu stau pe plajă în șezlonguri cum ne-am obișnuit noi, ci într-un fel de coșuri împletite care să îi apere de vânt, și care arată ca bonetele pe care le purtau femeile pe vremuri. Mie mi-au adus aminte de gâștele Abigail și Amelia din Pisicile Aristocrate.

În timp ce mâncam un sandviș cu hering (m-am hrănit foarte des cu heringi în timpul șederii în Germania), prin port a trecut vaporul Nils Holgersson.

***

Două zile mai târziu, l-am văzut iar pe Nils în portul Wandermunde din Rostock. Ăla o fi traseul gâștelor sălbatice anul ăsta, ce pot să zic.

Rostock e singurul oraș din fosta Germanie de Est în care am poposit în sejurul meu nemțesc. Pentru prima dată după trei ani, deci (de când n-am mai fost în România), m-am găsit iar de partea Cortinei de Fier în care m-am născut. Și se vede: cum treci înspre Est, parcă ești din nou în altă țară. Gările devin mai cenușii, pe marginea drumului se zăresc depozite abandonate cu geamurile sparte. Și blocuri, blocuri pătrățoase, gri, ca acasă.

Rostock a fost cândva, cică, al doilea ăl mai puternic oraș Hanseatic, după Lubeck, și îmi imaginez că inițial semăna cu Lubeckul destul de mult. De atunci, a curs multă apă pe Dunăre. Acum, cele două orașe sunt ca două surori care s-au născut frumoase, doar că una dintre ele a fost adoptată de o familie bogată, în timp ce ailaltă a rămas săracă, bolnavă și eventual și bătută din când în când. După ani și ani se reîntâlnesc (la o emisiune gen Surprize, Surprize, să zicem) și e clar pentru ochii oricui care dintre ele a avut viața mai grea.

DSCN5312

Au mai rămas părți din Rostock care sunt încă fotogenice, sigur, dar trebuie încadrate strategic atunci când le faci poze, să nu-ți apară pe lângă casele vechi și un bloc comunist- așa cum ar zâmbi strategic cineva care știe că are un dinte spart cam în față. Dintr-o broșură pe care am răsfoit-o în Centrul de Informare Turistică, am aflat că Germania de Est n-a avut fonduri să restaureze în același stil tot ce fusese dărâmat în bombardamentele de război, așa că pe alocuri au cârpit pur și simplu cu ciment.

Singura bucată din vechiul oraș medieval care a rămas relativ întreagă e mănăstirea, unde acum funcționează un muzeu măricel și gratuit al orașului, care conține inclusiv jucării și case de păpuși vechi, exponatele mele preferate din orice muzeu. Mănăstirea era în vremurile ei bune atât de solicitată, încât a trebuit la un moment dat să închidă înscrierile o vreme (sau mă rog, cum s-o numi când anunți mănăstirea că vrei să intri și tu acolo). Sigur, dacă ne luăm după cetățeni masculini cum ar fi poetul nostru național M. Eminescu, să ajungi la mănăstire era o soartă mai rea ca moartea  (Danţul, muzica, pădurea, /Pe acestea le-ndrăgii, /Nu chiliile pustii/ Unde plângi, /gândind aiurea! etcetera, etcetera), dat fiind că erai condamnată la o viață lipsită de penis, dar pentru unele femei din Evul Mediu, care nu apreciau dansul, muzica, pădurea suficient (sau penisul), era o oportunitate pentru educația pe care altminteri n-ar fi avut-o.

Un alt lucru pentru care e cunoscut orașul Rostock sunt revoltele din 1992, dar din motive lesne de înțeles, casa de azilanți incendiată atunci de neonaziști n-a fost transformată în atracție turistică. Ce surpriză, deși ar fi avut material gârlă să învețe din greșeli, Germania n-a devenit totuși, încă un tărâm al armoniei complete unde lupul și iepurașul precum și arienii și ăilalți se îmbrățișează. Ceea ce e, de altfel, valabil pentru tot restul planetei.